Astăzi, 4 septembrie după calendarul vechi, facem pomenirea Sfântului Proroc Moise, „Văzătorul de Dumnezeu”, și a Sfântului Sfințit Mucenic Vavila. Tocmai slujba acestei zile mi-a readus în atenție o problemă mai generală, despre care cred că merită să vorbim fără două extreme: nici cu zelul celui care vrea să „corecteze” repede cărțile de cult, nici cu teama că simpla întrebare asupra unui text liturgic ar însemna deja lipsă de fidelitate față de Tradiție. La Utrenie întâlnim o Luminândă a Născătoarei de Dumnezeu care spune: „Pe cei ce nu sărută icoana ta, Fecioară, și a Fiului și Dumnezeului tău cu credință curată, surpă-i pe ei ca pe unii ce sunt fără de Dumnezeu și dă-i pe ei gheenei”. Textul începe printr-o mărturisire iconodulă foarte limpede, dar se încheie cu ceva mult mai greu de rostit: nu condamnarea iconoclasmului, ci cererea condamnării celor care nu cinstesc icoanele.
Am putea spune simplu că avem de-a face cu limbajul polemic al epocii posticonoclaste și că nu suntem obligați să perpetuăm toate conflictele unei epoci. Numai că lucrurile sunt ceva mai complicate. La sfârșitul Paraclisului Maicii Domnului avem o formulare asemănătoare: „Mute să fie gurile celor necredincioși/neevlavioși [ἀσεβῶν], care nu se închină cinstitei icoanei tale…”. Formula Ἄλαλα τὰ χείλη preia, de fapt, limbajul Psaltirii: „Mute să fie buzele cele viclene…” (Ps 30:19). Așadar, dacă principiul nostru ar fi pur și simplu eliminarea expresiilor care rănesc sensibilitatea contemporană, foarte repede n-am mai avea o problemă numai cu Mineiul sau Paraclisul, ci cu Psaltirea însăși. Ce facem atunci cu „Fericit cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră” (Ps 136:9), tocmai din psalmul pe care tradiția noastră îl readuce solemn la Utrenie înaintea Postului Mare? Criteriul nu poate fi, prin urmare, că un text este prea dur pentru omul contemporan. Scriptura însăși conține strigătul omului rănit, judecata, imprecația și limbajul luptei. Biserica nu le-a eliminat, ci a învățat să le citească duhovnicește: „pruncii Babilonului” nu sunt copiii pe care creștinul ar trebui să-i ucidă, ci, în lectura ascetică, gândurile și începuturile patimilor care trebuie zdrobite de Piatră, adică de Hristos, înainte de a crește în noi.
Views: 509
