unde duc drumurile care nu duc nicaieri

drumurile. drumurile pe care le parcurgem au in general o tinta. desi se spune ca unele nu duc nicaieri, ele au miscat mai mult sau mai putin tectonica interioara. weekendul asta cred ca am facut vreo suta de km numai in bucuresti, cu obiective precise. si pe cat de diferite erau locatiile, tot asa se schimbau si nuantele cerului de afara. plecat pe ceata, traversat zone cu soare tragandu-si nasul ca dupa o raceala, apoi ploaia de pe dn1, si aversa din fata casei nasei din h.c. m. cocotat pe scara, taind via, crengi fosnind a toamna, cu struguri mumifiati, fara seva, dar sclipind a sepie. am sunat la usa, telefon, pana sa-l vad pe m., apoi am revenit in masina parcata fix langa semnul cu restrictie, si stropii cadeau tandru pe parbriz. m-am oprit din intentia de a parca regulamentar si am ascultat. soapte picurand in ciorchini pe geam, punand ghirlande cristaline pe corsi, care in ploaie era mai frumoasa ca niciodata.inca inainte de a intra in casa si a inhala cu nesat aburul din bucatarioara in care se fierbeau la foc mic bucate de taina m-am dus cu mintea in mod reflex la o zi cu ploaie la tara. de vara sau toamna, curtea se invelea in valatuci de fum de la gospododariile din jur si vapori deliciosi, iar eu visam la mamaliga si varza calita. poate nu intamplator b. trebuia sa vina acolo in una din acele zile. ploaia se cernea ieri si se aseza pe geam cu discretia cu care stropii bateau in acoperisul cabanitei de lemn in care gateam in zilele calde la c. am fugit apoi, tragandu-mi gluga cum o faceam si cand ploua si traversam curtea pentru a culege patrunjel din gradina, in casa nasei, mai aruncand o privire corsei si spunandu-i din ochi cat ii sta de bine ploaia.
in urma cu trei luni (!!!) imi spunea el, chiar in fata casei unde eram acum, ca imi sta bine oriunde. in soare, atunci, venind sa o luam pe corsi de la ea. odata cu ce s-a intamplat si nu s-a intamplat, am inteles un lucru esential: ca suntem cu adevarat fericiti numai cand persoana noastra nu mai e pe primul loc, cand ne daruim. si chiar daca, in practica, drumul acela nu a dus nicaieri, a mutat munti in perceptia mea asupra vietii. exista intotdeauna plusuri in ceea ce in final evaluam ca nefast si ne foloseste sa le valorificam. pentru a ne pregati pentru a intampina mult mai pregatiti ce vine.

ce voiam si ce nu mai vreau

anul trecut am zis ca nu mai vreau ore interminabile in cladirea sufocanta din academiei, cursuri si seminarii redundante, seri de umplut pagini de jurnal cu ele, trac la volan. nope. eu voiam altceva. dar acum pot spune ca nu mai vreau nici ore interminabile de telefoane, intrevederi si vederi redundante, seri umplute cu priviri si interpelari false, fluturi in stomac la volan. nimic din toate astea.

de la roxette

am mers la un moment dat atat de departe, incat am scris pe o bucata de hartie, cum nu faceam nici in adolescenta, versurile unei melodii "de la roxette", cum ziceam atunci, de fapt a lui per, pe care a pasat-o belindei carlisle, incat sa fiu pe faza cand mai accesez youtubul. cel mai mult imi placea consideratia "my love rise on laughing mind/love talks to the roses/but you bring 'em bad bad weather". repetam ca dupa dictare vers dupa vers, iar cand ajungeam aici, dadeam din cap aprobator, ca un pustan rebel. din fericire, secventele au fost de scurta durata si efectul terapeutic surprinzator. so this was it. i'm happy, though, or otherwise, sau in alta ordine de idei.

following

in seara asta cineva fugarea pe altcineva, de fapt urmarea, sau urma, in straie negre, si talpile atingeau firav zapada, dupa ce se hotarase sa lepede incaltamintea. mi-a staruit in minte cateva secunde imaginea piciorelor dezgolite, ca niste ghiocei in albul proaspat si afanat, apoi miscarea intr-o clipa de infinita gratie, trecerea pielii calde, iesite din adapostul pantofilor cu toc, intr-o alta dimensiune, a valatucilor reci de zapada. si, surprinzator, intr-un final, marea, care mai avea putin si ingheta si ea, pierduta intr-o zare in care nu se mai credea descoperita, cu valuri aparent incremenite, tresarind ca niste coame de roibi neputinciosi.
lykee li following rivers, paradoxal acum nimic nu mai aminteste de vara, oricat am vrea sau nu sa credem. nu, eu nu. ok, si daca suntem maturi si strong si neimpresionabili, si duri si cu everything under control, si spunem cu zambet fals vorbe menite sa-i convinga pe altii de asta, si pe noi eventual de cat de josnici suntem, care e castigul? ca suferim mai putin, ca am devenit constienti de cat de accesorii ne sunt lucrurile lumii asteia. ce nu e in plus sau inutil aici? in seara asta cred ca grija pentru celalalt, sau jertfa aducatoare de bucurie pentru el.

maturitate

sunt atat de obosita incat am devenit areactiva si orice mi se intampla e pe acelasi plan de perceptie, si cum traversez evenimente absolut catastrofice pentru alt personaj al planetei, tot asa ma lasa totul rece, ma urc la volan si abia acolo sunt fuerte, desi poate acolo cea mai nesigura, dar in fine, nu-mi mai e frica de nimic, decat de mine, de ceea ce ar putea scapa vointei mele, si aici e iar hazardul, de care nu ma mai tem, pentru ca sunt letargica de multa vreme. sa vina intamplarea, dulcea intamplare, in conditiile in care nimic nu e intamplator, sa aduca si vesti bune, si bucurii reale, pentru ca singurul lucru REAL din viata mea e necazul, si ma bucur si multumesc pentru el, ca macar am ceva, desi pe de alta parte nici de el nu ma pot bucura in voie, din pricina afaziei in care ma aflu. in rastimpuri ma trezesc din anestezie si atunci plagile dor cumplit, atat de tare incat imi vine sa urlu, dar nu mai am putere, si ma bucur si de asta, ca pe trezie ar fi insuportabil. e asta definitia agoniei? nu, a maturitatii.

despre curaj

de multe ori, oamenii care ni se intampla nu sunt acolo pentru ei, ci pentru noi, ca prin ei sa ni se arate sau exemplifice o experienta. asa cum am observat, e mult mai sanatos sa masori obiectiv, tehnic, date de viata, decat sa le inzestrezi cu valoare simbolica, sau, si mai grav, sa le sui pe piedestale, inchizi in globuri de cristal, prezervi cu grija in formol, de unde sa le poti admira mai bine, pe socoteala autolizarii tale, a agonizarii lente si convulsive. nein danke, eu nu mai subscriu la altfel de practici. pana la urma, tendinta de idealizare a unor persoane din viata noastra e un reflex narcisist de preamarire in altii a sinelui nesigur, din moment ce ingurgitam de la altii felii complementare, a caror prezenta si necesitate e intuita cel putin subliminal. recent ma intrebam cum se face de psihicul uman e in stare sa raspunda uneori atat de bine la ceea ce i se induce pe cale rationala si poate fi convins, cu argumentele realitatii, mai bine decat a stiut sa cada in capcane facile, la indemana oricui, sau sa cedeze la conditionari momentane, sau sa devina depresiv doar pentru ca s-a alaturat in cele din urma convoiului mortuar de influente pesimiste din afara, ori propriilor temeri. toate astea neavand vreo justificare in planul vesniciei.
asa ca haideti sa ne inscenam destinul noi cu noi, lucrand putin si la partea de subconstient, mainipulandu-l discret sau asa cum merita, daca oricum nu avem nimic de pierdut. sa nu mai punem pe seama lui Dumnezeu ce nu iese asa cum dorim, sa-L rugam cu incredere sa ne fie alaturi, si sa ne facem cu demnitate datoria.

ich bin nicht stiller

"ich bin nicht stiller". nu vreau sa mai aud de sublimari in spatele carora se ascund exorcizari. imi amintesc de o buna perioada in care am produs texte de blog inspirate, cu viitor, care nu au contribuit insa decat la degradarea considerabila a moralului meu, si care, si mai grav, nu aveau legatura cu realitatea. something like "personajele si intamplarile evocate sunt pura fictiune". trebuie ca tot atunci viata mea nu era populata suficient de intamplari reale. texte pe care le exhibam si care ramaneau fara replica tocmai de la cine o asteptam. de ceva vreme lucrurile s-au schimbat semnificativ, mai ales ca mai nou am si cititori "externi". care imi inhiba oarecum elanul sentimental de confesionare, numai ca ii asigur ca randurile de aici trebuie tratate literar si, daca ei considera, terapeutic.
asadar, nu sunt cea din vara lui 2009, nici din toamna lui 2009, nici din interminabilele februarie si martie si in total din fatigabilul 2010. este, asa cum am promis la debutul lui 2011, viata cea noua pe care am inceput-o, care acum poate nu se mai vede atat de noua, dar este si va continua sa fie pe zi ce trece mai noua. nu credeam sa o spun, dar schimbarile au inceput sa-mi confirme ca exista viata chiar si pe luna, si ca imposibilul devine posibil cu incredere in fortele proprii si cu un gram de umor.

de ce pleaca oamenii

am mai gasit inca un raspuns de adaugat postarii anterioare: unii oameni ies din vietile noastre pentru ca asa vor ei. pentru ca au decis, pe calea inimii sau a creierului, ca nu se mai poate cu noi, ca le daunam. asa cum am hotarat si eu sambata. mai departe, ecuatiile destinului si-au urmat cursul cum au stiut. m-am mirat cum am devenit brusc insuportabila, mai ales pentru mine, si am propus incheierea, de vreme ce nici eu nu ma mai pot tolera, mai ales vazandu-ma ranind, facand ceea ce nu as fi vrut nicidecum sa mi se faca mie. dar iar trebuie sa ma mir acum, la distanta de o zi, care nu a trecut niciodata fara sa vorbim, cum e posibil sa se dilate timpul atat de amenintator, sa se stearga sentimente, iar amintirile inceputului sa se drapeze fie intr-o poveste, fie sa nu le mai recunosti ca fiind ale tale, fie sa te bucuri de ele din postura omului din nou liber.

intalnirile

ieri sau alaltaieri ma trezesc ca visez (chiar era cazul?)ca cineva imi da intalnire pe malul unui rau, al senei, i guess, din moment de orbecaiam prin paris. cred ca visul era in prelungirea altor secvente de la varsarea in mare a unui fluviu, imaginea unui estuar larg mi-a staruit ceva timp in minte. ce nu imi amintesc e daca secventele sunt din aceeasi noapte, pentru ca ar avea oarecum logica. teoria mea despre suprapuneri am incercat s-o verific iar noaptea trecuta, la Sf. Dimitrie, si de data asta am fost atat de acurata, ca am amalgamat cam toata viata mea, din dorinta de precizie absoluta, in speranta ca va urma un raspuns coerentei mele exacerbate. imi tot pun intrebarea asta, si ma plictisesc eu insami de ea: alegem oamenii care sa ne insoteasca prin viata in urma unui concurs, a unei competitii din care unuii ies singuri, altii sunt eliminati fiindca "asa a fost sa fie", iar la altii renuntam noi, din ratiuni bine stiute? sau se aleg ei insisi, prin intrari si iesiri benevole din ecuatiile destinului. matematica nu a fost ever punctul meu forte, asa ca imi permit sa nu inteleg. si totusi, la o gandire simpla, raman langa tine cei pe care valurile vremii nu-i darama, care nu se lasa invinsi de aparente, care sunt capabili sa exerseze rabdarea si alte virtuti crestine alaturi, care nu pun etichete, si pe care VREI si tu sa ii lasi acolo.

lupta cu ingerul

azi a fost o zi tipica de toamna, care ne-a luat pe toti prin surprindere, i guess, mai putin pe el, care stie toate dinainte si a rostit pe tonul acela convingator, de predestinare dezangoazanta ca "se vor ingalbeni si frunzele". in majoritatea timpului suna a cuvinte de inceput de lume, de tip "fiat lux!". ca ii atribui capacitati demiurgice e in firea lucrurilor, din moment ce, poate dintr-un reflex post-elidian, mi-am spus mereu ca nu poate fi langa mine decat cineva care sa ma poata renaste.
azi am urat determinarile temporo-spatiale, limitarile de program si implacabilitatea venirii toamnei. in zadar placinta cu dovleac, ce de obicei celebra soarele bland de dupa vara, azi imi doream cu disperare si incordare sa fie vara din nou, care pentru mine s-a intors, ca un inger milostiv, abia in septembrie, cu o forta venita din alte lumi. m-as mai putea intreba daca luna care a trecut, si care tocmai ca nu a trecut, poate fi incadrata in calendarul muritorilor, si imi raspund cu fermitate ca in niciun caz, e dintr-un olimp accesibil doar celor care au stiut sa astepte. nu e nimic mai naucitor si concomitent linistitor decat evidenta ca el exista. sufletul pereche, inaripat de iubire. zilele trecute incercam sa-l localizez, dar am comis un mare pacat, ca atunci cand strigi, in ignoranta ta de om, ca vrei sa-l vezi pe Dumnezeu. sau, si mai grav, cand un om sanatos se incapataneaza, din cochetarie penibila cu viata, sa se investigheze sau sa-si palpeze tumori imaginare. mai precis, voiam sa-l fixez, sa-l bat in cuie, posesiva cum sunt, acolo unde as stii ca vietuieste. sa-l imobilizez. si unde e? in mintea mea, in sufletul meu, cu animalutele lui, la el acasa, sau in amintirile mele? apoi confruntarea cu imaginile de la Ierusalim. ok, atunci la Ierusalim, la Sf. Sava, in pustiul Hozevei? sau poate rasfirat in tot universul, sa vindece ranile tuturor, uitand, ca de obicei, de el? sau cu mine, in fapt cu mine tot timpul?
asta ma chinuiam, efectiv, sa descompun, pana cand m-am convins ca e un sacrilegiu sa desfaci iubirea in bucati, sau sa te angajezi in biopsii inchipuite. cum facea Iacob, angajat in lupta sincera, dar inutila cu ingerul. ca si el, pot rasufla usurata ca mi-am facut datoria de cercetator, analist, etc., dar ca rezultatul e cel pe care-l stiam de la inceput. Aliluia!

indoielile

poate nu ar trebui sa fie asa, sa te indoiesti cumva din datorie, pe principiul dubito ergo sum, sau dintr-o constiinciozitate pedanta si paranoica, e poate o prelungire a profesiei mele? prin 2005, cand ajungeam la muenchen si il cunosteam personal pe celebrul, pentru mine, peter motzan, imi amintesc cum m-a privit scrutator, derutat si admirativ in acelasi timp, cu ochii lui albastrii-otel: "e bine ca te indoiesti, asta trebuie sa faca un cercetator". nimic nu m-a nelinistit mai mult in viata ca nesiguranta, nehotararea. la acel moment, imi era necesar sa oscilez, pentru a-mi gasi calea. poate ca si acum, in conditiile in care trebuie sa cauti ca sa poti gasi. numai ca eu, indubitabil, am gasit. ce fac acum este insusirea unui know how.
la autoflagelarea de zilele trecute, culminand cu a-i propune sa vedem "un film cu o nunta si sfarsitul lumii" si cu multe taceri si empatizari si ceasuri de ups and downs, a fost cineva care a raspuns la fel ca el, inofensiv si cu infinita candoare, cu "nu te mai amari". se pare ca voita mea biopsie mea a fost in fapt o incercare criminala, pe care apoi sa pot autopsia ce a mai ramas. si, culmea, efectul a fost de combustie totala si renastere ca pasarea phoenix.

iar de unde am plecat

nu stiu cum e cu etapele pe care le traversam si de ce uneori familiaritatea se transforma in stranietate. ca si ieri, cand eram pe cale sa nu mai recunosc. sau mi-am impus asta? am vrut sa lupt ca sa-mi fie mai usor dupa? sau ca sa ma dumiresc de diferenta dintre vis si realitate? pentru ca asta m-a preocupat multa vreme, daca nu e doar in imaginatia mea. si de tot atatea ori mi s-a confirmat ca nu. de ce nu cutez sa gandesc in perspectiva, cu calm, de ce trebuie sa fie totul catastrofic, in mare disperare, trait cu ardoarea muribundului? de ce ieri seara am vrut eu sa sterg cu buretele tot si sa ma intorc de unde am plecat? din teama de a nu gresi, de a nu fi nefericit? si pana acum a fost cum? trasez granite intre contexte, intru in roluri in functie de locatie. de ce sa ma grabesc, after all? si daca nu ma grabesc, iar plistisul, iar rutina. iar everything under control, but so plain and dull...

atat de greu

au existat angoasele, apoi teama ca intr-adevar gandurile lor nu ne vor lasa sa ajungem la destinatie. era grozav de cald, nefiresc pentru octombrie, si am plecat cu sentimentul ca evadam. la altfel prima mea oprire la km 80, de care imi aminteam cu nostalgia invinsului, aripi de lilieci au inceput sa ma impresoare. pretutindeni soarele intindea mreje decolorate, la radio ascultam incontinuu cum e ultima zi de vara, vara simulata, vara fabricata la repezeala si iesita din tipare, apoi intrebarea daca nu vreau sa ma urc la volan. si una peste alta graba, contiinta ca de fapt nu mai e vara si ca se intunecat la 7.30. apoi discutia de pe drumul catre mioveni, si ajungem la k., si vara adevarata se insinueaza fara sa ma intrebe in simtirile mele, si sunt cu ei si cu corsi, cu semnul de incepator, o familie fericita cu o bunica incantata, si cu mine uitand de vesnicele intrebari si eroziuni existentiale. la k. e ca in vara, sau ca la jena, cu lizi si alcatraz, in serile in care ne bucuram ca niste copii de mirajul vestului. si cand sa pornim catre c., tin cu tot dinadinsul sa refac traseul din vara, numai ca la iesire dam cu ochii spre apus de pacle de fum, sau de nori, sau de inserarea cu contururi sangerii, drapand in ceata mintea mea si trimitand umbre umede si frisoane peste ganduri. miroase a fum, ca in copilarie, dar suntem mult prea grabiti ca sa-l putem inspira, si apoi, dupa primele sute de metri cu farurile aprinse, e ingrozitor de intuneric, si mi se deruleaza toate scenele posibile cu accidente nocturne, apoi teama ca parca ceva ne impiedica sa ajungem la c., ca dureaza prea mult, ca am obosit sa astept, si la alt moment dat nu mai pot sa misc masina si sa traversez intersectia pentru ca undeva in suflet nu mai pot duce atata tensiune si vreau sa raman acolo, blocata, pana cand imi revin si repornesc simbolic, cu hotararea de a continua. in clipa aceea nu mai vreau sa continuu, vreau sa ma predau, sa-mi marturisesc toate vinele posibile, si sa-mi asum pacatele intregii lumi. si dupa ce ma inscriu in linie dreapta pe drumul cunoscut, si intram in sate, e din ce in ce mai intuneric, bezna inghite hulpav fasciculele luminoase ale corsei, care in vara stralucea ca un astru in soare, si el intreaba daca mai avem mult, si intr-un final ajungem, dupa ce vom fi trecut si de satul vecin, unde cand eram copil stiu ca ne impotmolisem de un Craciun, incercand sa venim pe jos, si cand brazii impodobiti sclipeau pretutindeni la ferestre, eu eram fetita de la bucuresti care nu a apucat sa faca pomul, ramasa cu parintii ei in ceata, flamanda si trista, rugandu-se sa ajunga cumva la bunica. iar acum eram la volan, fara putere sa mai inalt vreun gand catre Sus, fara sa-mi mai doresc sa traiesc. si vine buni de la ochiul ei de fereastra clipind somnoros, si deschide poarta, si vin si pisicile din vara, si cainii, si ar trebui sa recunosc tot, dar nu mai recunosc nimic, decat asociez venirea cu vizitele unchiului si ale matusei, cobornad triumfal sin masina si punandu-ne in brate papornite cu mancare de dus in camara. de ce a fost atat de greu?

consimtirea

nelinisti datatoare de intrebari, desi e totul limpede ca lumina zilei, si privirile verzi pe care le stiam si le catalogasem albastre, si apoi inflexiunile care mi-au rasunat recurent in auz, si eu care incerc sa complic lucrurile, ca sa le pot despica apoi de patru si sute de mii de ori. si in total miliarde de ipostaze, eu care ma temeam de numere fixe, si impulsul meu de a strange totul cu minutiozitate si pune sub un glob de sticla, de teama sa nu pierd nimic. sunt incantata ca am renuntat la "de ce-uri?", la "cum este posibil?", la "de ce eu?". nu a fost niciodata asa si este cum trebuie sa fie. poate fac rost de replicile de aseara sofiste, sofisticate si savante, in bloc, despre stiuturi si nestiuturi. daca mi-am pus vreodata problema, am lasat-o in secunda doi pe seama lui Dumnezeu. pana sa plec la ierusalim traiam cu impresia ca am epuizat tot, mental, ca stiu tot, din intuitie, din carti, din lecturile sfinte, neinchipuit de multe lucruri despre oameni, a caror existenta s-ar cam reduce la a trece prin suferinta cu Dumnezeu si a incerca sa-L gaseasca si sa traiasca, aici si in vesnicie, langa El. si acum ma incapatanez sa cred ca e asa, ca sunt cunoscatoarea legilor universului, prin recunoasterea umila a Creatorului. ce nu prea vreau sa inteleg, si aici sunt iar orgolioasa, e de ce trebuie sa trec si eu prin atari schimbari si sa experiez un drum pe care as fi putut, teoretic, sa nu consimt sa-l urmez. numai ca pe via dolorosa, mai precis inaintea de poarta oilor, mi-am promis si I-am promis ca am sa-mi iau si crucea asta, voluntar si deliberat, de vreme ce am simtit ca e si voia Lui.

conjuratia

"nu ma gandeam sa ajung sa nu mai pot cuprinde in cuvinte". e replica pe care am postat-o pe facebook acum cateva zile. adica recunoasterea capitularii filologului in fata evidentelor, miilor de lumi care se deschid in fiecare zi in mine si in fiinta de langa mine. lumi guvernate de forte centrifuge si centripete, actionand aparent brownian, in realitate sincronizandu-se cu precizia cu care un maestru alchimist potriveste dozele atat de reusit, incat combinatiile fac istorie si schimba destine. ma tot intreb si nu reusesc sa-mi raspund, de unde vin, cum se gasesc energiile astea incredibile, care e sursa tuturor misterelor nelinistitoare pana la urma, sau pana la proba contrarie, si apoi, in secunda urmatoare, ma rog sa nu se termine niciodata. da, stiu, am tot citit despre transformari, evolutii si trasee ascendente, care, prin vointa firii, intra pe fagase normale. oare sunt victima unei complicitati, unei conjuratii, din care toti citesc in stele si au aflat viitorul, iar eu sunt singura care sta si priveste cerul de vara fara sa poata decripta ceva in afara de amintirile copilariei din gradina bunicii? nu de putine ori am senzatii de deja vu, care au inceput de la Locurile Sfinte, odata cu convingerea mea ca vad si cred. de la bucuresti a inceput incredintarea, si cum se pare ca sovai oarecum, e nevoie sa-mi mai pun mainile in niste rani, de o mie de ori, pana inteleg. in duminici in care suntem cu El si apoi venim acasa. si iar combin in minte imagini din diferite registre, unele usor de tinut minte, altele greu de uitat, si pana la urma nu dau decat un singur verdict, ca simt un dor visceral, in pofida eternitatii pregustate si simtite.

prizonierat

septembrie, ah, septembrie, incolacindu-se tandru si acaparator peste gandurile mele, furisandu-se cu inocenta si fermitate in toate ungherele simtirii, septembrie luni, septembrie seara in intunericul fara speranta, si lumina de la capatul tunelului, septembrie de pe foaia de calendar de la r., planuind pe octombrie, si eu uitand de sweet november, septembrie la sinaia, cu neguri de iarna si fum risipit peste tarabele cu handmadeuri, septembrie la d., cu trandafiri si sfintii identificati de pe vaile israelului, septembrie everywhere, pana cand mi se face frica si vreau sa-i dau alt nume sau sa pasesc in urmatoarea luna, sau sa ma ascund in august. numai ca august e torid, bulversant, inchide usi si deschide altele, da raspunsuri si pune alte intrebari. si promite, promit in gand, promit cu privirea, imi impun sa cred, cred neconditionat, apoi cred in virtutea inertiei, si iar din adancuri, si ajung la bucuresti de la tel aviv si nu-mi mai vine sa cred.

de ce ne temem

cel mai teama cred ca ne e de temerile noastre, si nu constientizam acest lucru.

planul de toamna

m-am trezit de ceva vreme, si gandul asta nu mi-a dat pace la Locurile Sfinte, ca in fapt mai am enorm de multe de invatat, despre viata, despre latura ei practica. se pare ca fiecare decada de viata aduce cu sine o noua atitudine, necesitatea unei abordari fresh, a unor reinventari si reinterpretari. din deformatie profesionala, puneam pana acum etichete. pe studenti, ok, era un fapt firesc, mai grav ca si pe cei din jur. in special pe cei care, din pricina standardelor sau probabil a temerilor mele, nu apucau sa-mi devina prieteni. mai adevarat e ca nici ei nu-si dadeau foarte mult silinta, oricum, dezinteresul era mutual si consensul mi se pare linistitor, chiar daca e contraproductiv. pana de vreo cativa ani, cand am constatat ca legaturile trebuie sa treaca proba timpului ca sa fie validate, ca substantialul garanteaza durabilitatea, si nu amanuntele si accesoriile.
la fel, timpul imi va da dreptate daca toleranta e eficienta a la long, daca trecutul cu vederea te protejeaza de angoase, daca flexibilitatea in relatie cu celalalt si creditarea lui dincolo de indoieli te ajuta sa descoperi o complementaritate de care altfel te-ai fi lipsit. si pentru ca toamna a dat mereu gongul intr-un an nou, iata planul meu de septembrie. desi in ianuarie imi promisesem ca incep un an nou, nou-nout. care simt ca de abia acum se materializeaza, sau ca munca de abia incepe. cum suntem foarte receptivi la nou, probabil antrepriza ma va captiva, cel putin o vreme, cum s-a intamplat si anul trecut cu proiectul si cu noul statut. si atunci voiam o testare a mea, a reactiilor in noul mediu, mi-am pus deliberat la incercare conceptiile in fata huzurului realitatii, si am castigat. cel mai probabil din cauza programului incarcat si a responsabilitatilor. acum imi propun sa investesc intr-un teren destul de instabil, dar extrem de fertil: explorarea alterului pe filiera comunicationala. daca omul nu ar fi fost inzestrat cu afecte, era mai simplu si mai putin primejdios, pentru ca suntem cu totii, oricat de cerebrali ne-am declara, vulnerabili pana la autoliza in fata sentimentelor. si de aici ma declar exonerata de grija ca intreprind un demers egoist, din moment ce sunt expusa in mod egal. nu ma rugam eu pe Muntee Maslinilor sa schimb lumea? iar, dorinta fiind una recurenta, de dupa vara lui 2003.

flux si reflux

daca fericirea inseamna normalitate, inseamna ca ea trebuie cautata. sau poate mai intai trebuie sa stim ce vrem, sa trecem prin extravagante, cum spunea a. de pilda, nu imi sunt suficienta, dar ma inspaimanta si gandul de a nu-mi mai apartine. si mai grav e ca savurez si voluptatea ultimelor clipe. ca venite din alta lume, cu tinta directa spre mine, toate pentru mine, ca in desenele pictorilor, ale celor zece care se mira cat sunt de frumoasa.
prin 2009 vedeam enorm si simteam monstruos, de ceva timp, cel putin dupa ultimul an, am inceput sa ma distantez consistent de ce mi se intampla, sa ma bucur nebuneste, dar cu rezerva ca in secunda doi se poate narui totul, si mai ales am invatat sa traiesc real, dar mai ales virtual, si cand era real, sa cred ca visez, si invers. si cand in sfarsit am suprapus cele doua planuri, m-am trezit ca nimic nu avea substanta. tot am parte de simulari, de cum ar putea fi, si uneori consimt,si sorb hulpav momentele pana la ultima picatura, alteori ma infior si zbarlesc, a doua varianta de ceva timp. asadar am devenit oarecum constanta in sorbire si retragere, ca in flux si reflux.
in imaginatie am construit sau reconstruit in ultimul an atat de mult, am tesut atat de meticulos, cu rabdare perversa de paianjen, pana cand realitatea mi-a devenit insuficienta sau, si mai grav, recurenta. putine lucruri s-ar mai putea face si sa nu-mi para repetari lamentabile, pe care sa le primesc cu ingaduinta si compasiune. si iarasi talentul meu infailibil de a evalua si categorisi, si spune la revedere, si iesi aparent cu fruntea sus, dar cu sufletul crampotit. e si asta un semn de viata, de tinerete, pe care acum nu il mai simt.

titluri

nu sunt inca sigura in ce masura teoria suprapunerilor imi da vreun raspuns, mai curand ma prinde in plasa unor noi interogatii. a trecut grozav de repede ultimul an, deja nu ma mai ingrijoreaza duratele de asteptare, doar eternitatile de suferinta. si daca in virtual prezumtiile mele luau proportii apocaliptice, in realitate se precipitau pana la amalgamare si trebuia sa spun iar verweile doch, de cate ori pana acum? iar acum nu stiu de ce vreau sa fiu milostiva cu altii si mai putin cu mine, cand chiar e cazul. poate pentru ca am avut o zi de confirmare a statutului, ca am ajuns unde mi-am dorit de nu stiu cati ani, ca, in sfarsit, pot schimba cartile de vizita? asa usor devine cineva fericit? chiar schimbarea de titlu e datatoare de un suflu nou, sau mai degraba de un rasuflu de usurare?
cum ar fi cu schimbarea de nume? de domiciliu, de tara, de servici, de prieteni? trebuie sa schimbam ca sa fim fericiti? ce nu e bine la sucul propriu in care traim? ce nu a fost bine la vara asta, cu doza ei consistenta, dar controlata de adrenalina pe autostrada, cu eternele iritari pe marginea lipsei de comunicare cu corsi, apoi da, fericirea afisata de vecinatati, la care am raspuns cu so what, let it be, ce nu a fost?
am ajuns in bucuresti in august cu gandul ca trebuie sa evadez in civilizatie, si in urmatoarele saptamani am plans nu pe morminte, ci pe gropi comune, pana cand am ajuns la tel aviv, si nazaret, si betleem, si in final ierusalim. e ca in ce spuneam eu azi la prelegere, atata timp cat cele dpua parti cred in conventie si crediteaza iluzia, actul comunicarii poate avea loc. am oftat azi de cateva ori, a rutina, a om care stie ce face si are totul sub control.
si chiar credeam ca am sa dau un alt titlu vietii de acum incolo, ce parea atat de altfel. nimic nu a mai putut fi la fel dupa israel, dupa ierusalim. si totusi, acum incep sa inteleg, oarecum, ca suntem mai puternici decat credem, sau mai precis suntem incurajati substantial de Sus cand nu mai putem singuri.

septembrie flamand

dupa niste ani am trecut pe la d., numai ca stiam prea bine ca m. nu mai e demult acolo. nu treceam pentru el, ci cu el, ca sa i-l arat, sa-l vada si el prin peretii pictati cu chipurile de sfinti care ma inspaimantau de obicei. acum se uitau la mine mirati si la el cu intelegere, la mine mustratori si la el cu ingaduinta. dupa ce in soarele de septembrie nu mai vedeam alta solutie decat topirea in incandescenta lui, dizolvarea in restul de vara ce trecuse prea repede. dupa ce constatasem ca iar am un semn, de data asta tratat cu calm si un zambet. nimic nu era mai nimerit decat pierderea in caldura de afara, care etanseiza soapte si rauri de sudoare, facandu-le una cu copacii, cu ierburile uscate. in amintire, totul e arhetipal, cu nuante poleite, ca la inceput. in realitate, e epuizat, consumat, trait, baut pana la ultimul strop, cu lacomia muribundului. oarecum randurile mele sunt continuarea celor din 2009, dorit cu ardoare si primit iar full option, cu binecunoscuta scurta durata. apoi orhideea menita sa ma celebreze, in culoarea mea favorita, de care mi-am amintit abia de Craciun anul trecut. florile din glastra s-au uscat si le-am lasat asa, aidoma coroanelor de pe morminte, stranse abia dupa ce au fost spalate de ploi si zapezi. imi sunt inca dragi, culoarea inca persista in trupurile firave, si tot nu ma indur sa le declar trecerea in nefiinta. cum nu pot uita nici trecerea de la verde la azuriu si albastru a unei priviri. doar in sanctuarul amintirii ea are inca acces in altar, sau pe via dolorosa.

sa nu

haide, nu renunta, mai ai putina rabdare, inca putin, acum trece, o sa treaca si asta, o sa uiti repede, trece cum a venit, a fost doar o alta ispita, daca nu trece luam un analgezic, dar tot o sa treaca, nu dispera, nu-ti fie teama, e doar o zi proasta, maine va rasari din nou soarele, nu-ti face griji, Ingerul Pazitor nu doarme, si iar numele de la Poarta Oilor, roaga-te pentru mine, sa treaca si sa nu se mai intoarca!
dar ca toate astea sa se implineasca trebuie sa vrei si tu. amin.

impotriva substitutelor

am inteles zilele trecute cam ce trebuie sa fi trait anul trecut cineva care isi ia ramas bun de la o taina pe care o va pastra totusi in suflet toata viata. si eu am purtat un nume si un sfant cu mine pe drumurile din pustie sau printre bananieri si curmali, gata sa cred ca sunt pe punctul de a realiza o suprapunere. inca mai cred in posibilitatea materializarii ei candva. si intrucatva ma ingrijoreaza gandirea mea in arhetipuri. sunt convinsa ca am consumat acele etape de viata incat sa nu am nevoie de confirmari prin prezenta, asa cum nu era neaparata nevoie sa ajung in Tara Sfanta ca sa cred in El. dincolo de stolurile de ganduri negre din zilele anterioare vizitei la Mormantul Sfant, am realizat ca mintea noastra e grozav de marginita si ca darul discernamantului e o harisma rara. pe care nu o primim tot din pricina incapatanarii noastre, din refuzul taierii voii. cum bine spunea cineva, avem nevoie de calauzirea Lui in aceasta viata amagitoare. unii se amagesc singuri, se arunca in panza paianjenului de buna voie, inghit hulpav iluzii, pe post de substitut de realitate. ar trebui poate sa ne intrebam de ce nu suntem multumiti cu realitatea pe care o primim. candva m-am rugat sa schimb lumea, ma rog, la scara mica, microcosmosul in care activez. la zidul plangerii, duhovnicul meu spunea ca ii e foarte bine cu Hristos si asta ii e suficient. de ce sa cautam substitute, intreb eu? prin asta nu facem decat sa-i demonstram lipsa de incredere. de ce preferam clipa vesniciei? pentru ca suntem inca foarte strans legati de lume. de ce consimtim la inceputuri, desi stim ca nu putem continua, ca de fapt nu vrem sau exista impedimente? iarasi o lipsa de consecventa si o dovada ca nu suntem de incredere. suntem noi insine, crestinii declarati, fanfaroni. in spuse, in vorbe, in priviri, in roadele fetide ale imaginatiei ce calchiaza lamentabil scene de film si pasaje din lecturi de adolescenta. in capitularea reprezentarilor in fata constiintei si evidentei. in ezitarea de a spune nu cand drumul nu duce nicaieri. in coabitarea cu inselarea, intuitia falsa, pseudomodele, proiecte si aspiratii de bifat. de ce ne incalcam in mod deliberat libertatea? de ce nu vrem cu niciun pret sa ne onoram statutul de oameni si prin asta pe Creator?

cat de

si unde e? acolo, chiar in fata (bisericii). a, tot silvery ? intrebase. atunci am simtit, contempland-o cu mai multi ochi, ca e mai frumoasa ca niciodata. un sentiment matern? Doamne, cat de frumoasa e!

depasiri

drumurile pe care le facem zilnic sunt surse de confirmare a identitatii. am facut ieri cei 170 de km pana acasa si nu am reusit sa ma gandesc on the highway, la volan, cum e de fapt, sau daca e asa, mi-as fi dorit sa fac acele constatari live. despre viteza, am vazut nu stiu cate panouri cu inscriptia "viteza ucide". i know. parca doar ea? ucid ganduri, obsesii, temerile, esti cu sufletul mort atunci cand pici in iadul deznadejdii. nu am vrut nici sa-l revad pe c. si sa nu mai recunosc nimic, nici sa ma simt, cum zicea d., king of the road, nici queen of his heart, cum i used to be, m-am incapatanat sa-i demontez asteptarile. desi sunt convinsa ca se raspunde cu ura numai daca ai acumulat suficienta energie, si nu ajungi la o asemenea intensitate fara sa fi facut investitii consistente. c. era printre cei mai buni prieteni din adolescenta. nu inteleg nici acum de ce amandoi am tinut cu orice pret sa aruncam la cos atatia ani, discutii la lumina stelelor, plimbari pe deal si drifturi in noroi. e nevoie de putin curaj pentru depasiri la viteza mare, noi am depasit insa prudent o etapa de viata. per ansamblu, fenomenul ma incanta, e semn de maturitate.

emil brumaru: testamentul detectivului Arthur

"1. Trebuie să stai mult timp singur ca să poţi auzi lumina. Trebuie să-ţi laşi nările în strujeni ca să simţi cum miros îngerii după-masă. Trebuie să baţi cuie în zid, şi zidul trebuie să fie roşu ca zahărul din copilărie, ca să auzi cum cade o unghie de crin. Trebuie să-ţi aureşti manşetele cămăşii cu fîntîni ca să atingi inocenţa. Şi mai trebuie, vai, mai trebuie să salvezi un brusture de la albastru!

(...)
7. Veniţi să vă spun de sînge! E cerul meu din pătlagini, e sufletul vechiului guşter trecînd peste-o fată de smirnă. Amin. Veniţi să vă spun despre carne. E marşul furnicii prin zahăr, e stamba întinsă pe şolduri. Amin.

8. Un om ce bate crini subţiri cu ciocanul în scînduri, ce prinde fîntînile albe de frunze, ce-şi lasă gîndul în stîlpii frumoşi şi suferă de lucirea liniilor ferate, un om fără iubire, fără tristeţe, fără surîs.

9. Vom juca biliard cu săruturi. Vom flutura-n evantaie subţiri, abia clătinate de-o mînă, vom fi transparenţi. Apoi, nedumeriţi de hainele noastre cu nasturi ucişi în tafta, de tot ce se întîmplă în case, vom risipi regrete din vechile noastre cravate. Cîte promisiuni, o, cîte saltele de lene sub suflet! Şi la urmă doar fuga de aceste cuvinte sălbatice...

10. Prins între rochii scrobite sufletul meu povesteşte. Despre fîntîna uitată-n dovleci. Despre-un gard de leaturi subţiri, cînd roabele-s triste. Prin răsuflătorile beciului se preling rîme de unt slăjit. În cristale scîrţîie poarta numai de umbră ştiută. O femeie îşi spală părul în ceai făcînd ziua să treacă." (...)

emil brumaru: testamentul detectivului Arthur

primavara noua

despre asta era vorba? despre cum sa redevin cea de dinainte de? multa vreme am crezut ca da. dar nu, oamenii nu se comporta precum calculatoarele, multumindu-se cu updaturi. probabil ca am altoit fericit o transfigurare binevenita, iar acum, ca mugurii stau sa invie, am primit confirmarea ei.
m-am intors vineri de la iasi. unde am, oficial, un birou aproape al meu, intr-o cladire inalta de marmura, cu tavane false si in hol cu o icoana imensa cu Sf. Spiridon. miercuri, urcand scarile, ii explicam lui m. (rasufland usurata ca e catolic, "catolnic", vorba lui l.) despre minunea cea mare a episcopului. securizante telefoanele zilnice ale lui l., searchul pe net despre oswald kolle, si, printre punctele culminante, filmul de pe tvr1 cu ecranizarea cartii lui allende, "casa spiritelor", citita de mine pe tarmul marii baltice si in curte la tara, de Pasti, long time ago. altfel, o liniste de mormant, cofetaria din centru, de la parterul unui hotel cu iz de monarhie habsburgica, si blood orange si sweet lily. de ce am din ce in ce mai putina rabdare cu oamenii?
si la intoarcere multe ogoare verzi, cu tractoare trasand brazde in urma carora scotoceau curioase berze, apoi oameni pregatindu-si gradinile de primavara. sunt incantata. primavara noua.

friend-unfriend

am fost mereu o adversara inraita a lipsei de sinceritate, a zambetelor de forma, a linguselilor, a urarilor de bine de tip propagandistic, "raluca, iti urez din tot sufletul...". mai nou, ma supara etalarea nerusinata, pana la urma, de pe facebook, a unor scena jenante din localuri sordide, in care protagonistii sunt imortalizati cu pahare in mana, simboluri indoielnice ale bunastarii. m-am burzuluit, desi imi tot propun de ceva vreme sa fiu intelegatoare, la d., care a declarat "ma lasa rece". nu mai simt nevoia sa fac asta, sa ma mir de oamenii impresionanti din viata mea, in numar ingrijorator de putini, insa voiam sa spun cat e de important sa primesti feedbackul adecvat, si asa se explica si gestul meu de a da "unfriend" unor personaje din lista de facebook adaugate nici macar de dragul amintirilor dragute din liceu, care oricum nu devansau gafele, ci din toleranta. a fost un act de curaj, de coerenta si cinste fata de mine. si ma bucur mult de replica lui d., care mi-a demonstrat ca prietenia nu e o cauza pierduta si ca poate schimba lumea.

deoarece si ca sa

e foarte comod sa citezi din altii, desi, dupa parerea mea, e ca si cum i-ai lasa pe ei sa traiasca viata ta. in ultima vreme citez consistent din mine, cu o coerenta uluitoare. suna a cliseu, insa e adevarat, traim pentru implinirea viselor noastre si asta e si mijlocul prin care ne realizam scopul vietii.

vizuina luminata

prin decembrie citeam "vizuina luminata" a lui blecher, pe care am cumparat-o fara sa observ subtitlul, si m-am napustit lacoma asupra ei, si asa, iar acum realizez ca era dorinta irezistibila de topire a gandurilor in ceea ce era o oglinda suprarealista, un amestec de thomas mann si dali. dealtfel asta incercam sa-i explic lui m., cum blecher incearca sa comunice prin text ce transmite un pictor prin culoare, imagine si perspectiva (pare-se ca ea te califica drept geniu, cel putin in in ultima vreme), si eu cred ca a inteles, iar mie imi e in secunda asta imposibil sa nu remarc cum e posibil asa ceva, sa citesti pe cineva cu atata "acuratete", unul din cuvintele lui favorite. la un moment dat, blecher descrie o anume piata a casei de economii, pe care eu am localizat-o in bucuresti in zona carului cu bere, si ca in monocromiile invatate de mine printr-a patra, cu profu de desen care a devenit nu dupa multa vreme primarul sectorului 4 si pe care l-am revazut in toamna pe aeroportul din viena, trebuie ca venisem chiar cu acelasi avion, ei bine, blecher infatiseaza o dupa-masa rosie, in care figurinele se perinda pe strada respectiva in ritm de menuet, imateriale, aerate, respirand in tonuri si degradeuri de rosu.
ceea ce imi aminteste de videoclipul rihannei, the only girl in the world (foarte reusit!!), cand l-am vazut m-am dus cu gandul direct la caldura de serbet din mintea plina de aburii agoniei a bolnavului din cartea lui blecher subintitulata "jurnal de sanatoriu", in care suferindul-protagonist descopera dincolo de ranile pulsande in tot corpul o alta lume, a spiritului, a vointei neintrerupte, care poate reabilita muribandul, transformandu-l in luptator, si eventual in martir, daca altfel nu se poate.
am citit "vizuina" in duminica in care m-am impartasit, si o clipa am ezitat, la gandul ca e poate mai bine sa o petrec in liniste, dar in final am simtit cum mi-am asumat cu toata fiinta tratamentul potrivit. incerc sa nu uit ce imi spunea G., sa nu uit cat de pretios e un suflet pentru Dumnezeu. si inchei cu cuvintele lui m., desi poate nu ar trebui, pentru ca m. e subiectiv, pentru ca se referea la mine: "giuvaer. nestemata. bijuterie".