Concursul Muzical Eurovision
| Concursul Muzical Eurovision Eurovision Song Contest' | |
.svg) | |
| Gen | Concurs muzical |
|---|---|
| Creator(i) | Marcel Bezençon |
| Compozitor temă muzicală | Marc-Antoine Charpentier |
| Temă muzicală de început | „Te Deum” (Prelude (Marche en rondeau)) |
| Limbă(i) | engleză, franceză |
| Disponibil în română | comentat |
| Nr. de episoade | 69 de concursuri / 107 show-uri live |
| Producție | |
| Format cameră | Camere multiple |
| Durată | 120 minute (semifinale) 210 minute (finale) |
| Difuzare | |
| Format imagine | 576i (SDTV) (1956–prezent) 1080i (HDTV) (2007–prezent) |
| Difuzare originală | 24 mai 1956 – prezent |
| Cronologie | |
| Seriale similare | Concursul Muzical Eurovision Junior Concursul de dans Eurovision Concursul Muzical American |
Modifică date / text  | |
Concursul Muzical Eurovision (en.: Eurovision Song Contest; fr.: Concours Eurovision de la Chanson)[1] este o competiție anuală desfășurată între multe dintre țările care sunt membre active ale Uniunii Europene de Radio-Televiziune (European Broadcasting Union, EBU).
Fiecare țară participantă înscrie un cântec pentru a fi interpretat în direct la televizor și la radio, după care acordă voturi cântecelor celorlalte țări pentru a se determina cea mai apreciată melodie participantă. Concursul a fost transmis în fiecare an de la inaugurarea sa în 1956 și este unul dintre cele mai longevive programe de televiziune din lume. De asemenea, este unul dintre cele mai vizionate evenimente non-sportive din lume,[2] cifrele de audiență fiind estimate în ultimii ani la valori între 100 și 600 de milioane de telespectatori la nivel internațional.[3][4] Eurovision a fost transmis și în țări precum Argentina, Brazilia, Canada, China, Columbia, Coreea de Sud, Egipt, Filipine, India, Iordania, Japonia, Mexic, Noua Zeelandă, Statele Unite, Taiwan, Thailanda, Uruguay și Venezuela, în ciuda faptului că acestea nu participă.[5][6][7] Începând din 2000, concursul este transmis și pe Internet,[8] ediția din 2006 fiind urmărită de mai mult de 74 000 de persoane din aproape 140 de țări.[9]
Printre artiștii ale căror cariere internaționale au fost lansate în urma participării sau a victoriei la Eurovision se numără, printre alții, Domenico Modugno (locul 3 în 1958), ABBA (locul 1 în 1974), Céline Dion (locul 1 în 1988), Julio Iglesias (locul 4 în 1970)[10][11] și Måneskin (locul 1 în 2021).
Origini
[modificare | modificare sursă]În anii 1950, în timp ce o Europă devastată de al Doilea Război Mondial încerca să se reconstruiască, Uniunea Europeană de Radio-Televiziune (EBU) — cu sediul în Elveția — a înființat o comisie ad-hoc pentru găsirea de idei prin care ar putea să unească țările membre EBU în jurul unui „program deschis de divertisment”.[12] La o ședință a comisiei ținută în Monaco în ianuarie 1955, directorul general al televiziunii elvețiene, Marcel Bezençon, a conceput ideea unui concurs muzical internațional în care țările să participe într-un program televizat care să fie transmis simultan în toate țările uniunii.[12][13] Competiția s-a bazat pe Festivalul de Muzică de la Sanremo, ținut în Italia,[14] și a fost, de asemenea, privit ca un experiment tehnologic în televiziunea live, fiindcă, pentru acea perioadă, aducerea mai multor țări într-o rețea de transmisiune internațională largă era considerată un proiect ambițios. Televiziunea prin satelit nu exista; de aceea, Rețeaua Eurovision a fost formată dintr-o rețea terestră bazată pe transmiterea datelor prin microunde.[15] Conceptul, cunoscut atunci ca „Eurovision Grand Prix”, a fost aprobat de Consiliul General al EBU la o ședință ținută la Roma pe 19 octombrie 1955 și s-a decis ca primul concurs să aibă loc în primăvara anului 1956 la Lugano, Elveția.[12] Numele „Eurovision” a fost utilizat pentru prima oară în relație cu rețeaua EBU de către jurnalistul britanic George Campey în tabloidul Evening Standard, în 1951.[13]
Prima ediție s-a ținut în orașul Lugano din Elveția, pe 24 mai 1956. Au participat 7 țări, fiecare trimițând câte 2 cântece. Aceasta a fost singura dată când țările au fost reprezentate de mai mult de un cântec; începând din 1957, fiecare țară participantă a avut doar câte un singur cântec reprezentant. Această ediție a fost câștigată de țara-gazdă, Elveția.[16]
Emisiunea a fost cunoscută inițial ca „Eurovision Grand Prix”. Termenul de „Grand Prix” a fost adoptat de Danemarca, Norvegia și de țările francofone, denumirea în limba franceză fiind „Le Grand-Prix Eurovision de la Chanson Européenne”.[17] Termenul a fost ulterior înlocuit cu „Concours” („concurs”) în franceză, dar nu și în daneză sau în norvegiană. Rețeaua Eurovision este folosită pentru transmiterea internațională de știri și programe sportive, printre alte evenimente speciale organizate de EBU.[18] Cu toate acestea, numele „Eurovision” este asociat de publicul larg cu Concursul Muzical Eurovision.[15]
Format
[modificare | modificare sursă]Deși formatul concursului s-a schimbat de-a lungul anilor, principiile sale de bază au rămas aceleași: țările participante înscriu cântece care vor fi, apoi, interpretate live într-o emisiune TV transmisă în direct simultan în țările ce aparțin Rețelei Eurovision.[19] Prin „țară”, ca participant, se înțelege un post TV din țara respectivă — de obicei, postul public al țării. Evenimentul este găzduit de una dintre țările participante, fiind transmis de acolo. În timpul emisiunii, după ce toate cântecele sunt interpretate, fiecare țară acordă voturi cântecelor participante, cu excepția celui care reprezintă țara respectivă.[20] La sfârșit, cântecul câștigător, cel care va fi adunat cele mai multe puncte în urma votului, este interpretat din nou. Câștigătorul primește, pur și simplu, onoarea de a fi câștigat, deși este obișnuit ca textierii și compozitorii cântecului învingător să obțină și un trofeu; în plus, națiunea câștigătoare este invitată să găzduiască evenimentul în anul următor.[16]
Programul este invariabil deschis de unul sau mai mulți prezentatori care salută privitorii. De cele mai multe ori, țările se folosesc de oportunitatea de a găzdui un concurs cu o audiență internațională și pentru a intercala periodic imagini de promovare turistică. Segmentul de votare al emisiunii este, de obicei, precedat de un intermediu, care poate fi reprezentat de orice formă de divertisment. Fiecare transmisiune în direct este precedată și urmată de logoul EBU/Eurovision, acompaniată de motetul „Te Deum”, compus de Marc-Antoine Charpentier.[13]
De regulă, finala Concursului Muzical Eurovision se desfășoară primăvara, într-o seară de sâmbătă, la ora 19:00 UTC (22:00 EEST). În genere, este aleasă pentru acest scop o seară de sâmbătă din luna mai, deși au existat și excepții — în 1956, a fost într-o joi,[21], iar în 1979, a fost în martie.[22]
Participare
[modificare | modificare sursă]Țările eligibile pentru participare includ membrii activi (nu și cei asociați) ai EBU. Membrii activi sunt țările aflate în Aria Europeană de Transmisie sau în Consiliul Europei. Membrii activi trebuie, de asemenea, să fie capabili să își transmită conținutul către cel puțin 98% din populația cu televizoare din țara pe care o reprezintă.[23][24]
Participante cel puțin o dată
Neparticipante, dar eligibile
Au intenționat, dar s-au retras ulterior
Eligibilitatea de participare nu este determinată de apartenența la continentul european sau la Uniunea Europeană. Mai multe țări situate geografic în afara Europei pot participa: Armenia, Cipru, Israel, Maroc. De asemenea, Turcia, Azerbaidjan, Georgia și Rusia, situate doar parțial în Europa, sunt eligibile.[25]
51 de țări au participat cel puțin o dată.[26] Acestea sunt enumerate în tabelul de mai jos, împreună cu anul în care și-au făcut debutul în concurs:
| An | Țări care și-au făcut debutul |
|---|---|
| 1956 |  Belgia,  Elveția,  Franța,  Germaniaa,  Italia,  Luxemburg,  Țările de Jos |
| 1957 |  Austria,  Danemarca,  Regatul Unit |
| 1958 |  Suedia |
| 1959 |  Monaco |
| 1960 |  Norvegia |
| 1961 |  Finlanda,  Iugoslaviab,  Spania |
| 1964 |  Portugalia |
| 1965 |  Irlanda |
| 1971 |  Malta |
| 1973 |  Israel |
| 1974 |  Grecia |
| 1975 |  Turcia |
| 1980 |  Maroc |
| 1981 |  Cipru |
| 1986 |  Islanda |
| 1993 |  Bosnia și Herțegovina,  Croația,  Slovenia |
| 1994 |  Estonia,  Lituania,  Polonia,  România,  Rusia,  Slovacia,  Ungaria |
| 1998 |  Republica Macedonia |
| 2000 |  Letonia |
| 2003 |  Ucraina |
| 2004 |  Albania,  Andorra,  Belarus,  Serbia și Muntenegru |
| 2005 |  Bulgaria,  Republica Moldova |
| 2006 |  Armenia |
| 2007 |  Georgia,  Muntenegru,  Republica Cehă,  Serbia |
| 2008 |  Azerbaidjan,  San Marino |
| 2015 |  Australia |
| 2027 |  Canada |
- a) Înainte de Reunificarea Germaniei din 1990, doar Germania de Vest a participat (sub numele de Germania).
- b) „Iugoslavia” semnifică Republica Socialistă Federativă Iugoslavia sau Republica Federală Iugoslavia (în 1992). Națiunea s-a dizolvat între 1991 și 1992 în 5 state independente: Slovenia, Croația, Republica Macedonia, Bosnia și Herțegovina și Republica Federală Iugoslavia. Republica Federală Iugoslavia a devenit Serbia și Muntenegru în 2003, s-a alăturat concursului în 2004 și s-a dizolvat în 2006, formând 2 state independente (Muntenegru și Serbia), care au debutat în concurs în 2007, Serbia chiar câștigând în acel an.
Găzduire
[modificare | modificare sursă]Cea mai mare parte a costurilor necesare producerii concursului sunt acoperite de sponsori comerciali, în prezent cel mai mare sponsor fiind Moroccanoil (2023), și de contribuții aduse de alte țări. Competiția este considerată o oportunitate unică de a promova țara-gazdă ca destinație turistică. În 2005, Ucraina chiar a eliminat necesitatea vizelor pentru vizitatorii din UE, pentru a facilita călătoriile în perioada concursului.[27]
Pregătirile evenimentului încep la câteva săptămâni după victoria țării-gazde în ediția precedentă și după confirmarea de către aceasta că intenționează și este capabilă să găzduiască evenimentul. Sunt alese un oraș-gazdă — de regulă, capitala — și o sală de spectacole potrivită. Cele mai mari săli în care a avut loc competiția au fost stadionul Parken (în Copenhaga; aproximativ 38 000 de spectatori în 2001[16]) și Arena Esprit (în Düsseldorf; 36 500 de spectatori în 2011). Cea mai mică localitate-gazdă a fost Millstreet, Irlanda (1993). Satul avea o populație de 1 500 de locuitori,[28] deși Green Glens Arena are o capacitate de 8 000 de persoane.[29]
Facilitățile de cazare și presă din vecinătate sunt mereu de luat în considerare în alegerea unui oraș și a unei săli.[30] În 2005, la Kiev, nu au existat suficiente camere de hotel; de aceea, organizatorii concursului au cerut guvernului ucrainean să împiedice rezervările pe care EBU nu le putea controla prin delegațiile oficiale, lucru ce a dus la anularea mai multor rezervări deja făcute.[31]
Tema și logoul Eurovision
[modificare | modificare sursă]Logoul generic utilizat în prezent a fost introdus cu ocazia Concursului Muzical Eurovision 2004, pentru a crea o identitate vizuală constantă. Steagul țării-gazdă apare în forma de inimă din logoul generic. În fiecare an, gazda creează o subtemă care este, de regulă, însoțită de un sublogo și de un slogan.
Săptămâna Eurovision
[modificare | modificare sursă]Termenul „Săptămâna Eurovision” denotă săptămâna în care concursul are loc.[32] Luând în considerare faptul că este o emisiune în direct, există un număr de repetiții pentru fiecare concurent, desfășurate pe scenă cu mai multe zile înaintea concursului; de aceea, delegațiile trebuie să ajungă din timp la locul concursului. În aceeași perioadă sosesc și reprezentanți ai presei. Câteva hoteluri acreditate oficial sunt selectate pentru cazarea delegațiilor, fiindu-le asigurate și mijloace de transport între hoteluri și sala de spectacol.[33]
Fiecare post TV participant nominalizează un șef de delegație, care coordonează mișcările celorlalți membri și funcționează ca reprezentant în cadrul EBU.[34] Delegațiile cuprind interpreți, textieri, compozitori, jurnaliști, dirijori (înainte de 1999) și, dacă se dorește, comentatori (care primesc cabine în spatele publicului).
Repetiții și conferințe de presă
[modificare | modificare sursă]
Delegațiile obișnuiau să sosească în duminica dinaintea concursului, pentru a fi prezente la repetițiile de luni. Totuși, după introducerea semifinalelor și mărirea numărului de participanți, a rezultat necesitatea ca delegațiile să ajungă în orașul-gazdă cu aproape două săptămâni înainte de concurs. Există două perioade de repetiții pentru fiecare țară, desfășurate în această perioadă.[35]
După fiecare repetiție individuală, delegația se întrunește cu regizorul artistic al numărului în camera de vizionare, unde privesc înregistrarea repetiției, discutând diferite aspecte, precum unghiurile camerelor, luminile și coregrafia, în încercarea de a obține un efect estetic maxim. Acesta este momentul în care șeful de delegație poate aprecia necesitățile actului artistic și le poate cere televiziunii-gazdă. După aceea, are loc o conferință de presă, în care reprezentanții presei acreditate pot pune întrebări delegației.[36]
Înainte de fiecare spectacol, există 3 repetiții generale ale acestuia: 2 în ziua precedentă, iar una cu câteva ore înainte de evenimentul live. Cum biletele pentru spectacolele în direct se obțin greu, sunt puse în vânzare și bilete pentru aceste repetiții.[36] Cea de-a doua repetiție este denumită „repetiția pentru juriu”, fiindcă ea este cea luată în considerare de juriile naționale atunci când evaluează cântecele. Acest lucru înseamnă că 50% din rezultat este decis cu o zi înaintea spectacolului propriu-zis.[35]
Petreceri și Euroclub
[modificare | modificare sursă]În seara de luni a Săptămânii Eurovision, are loc o festivitate de deschidere, în care administrația orașului-gazdă organizează o petrecere de întâmpinare a concursului Eurovision, care se ține într-o locație publică din centrul orașului. Toate delegațiile sunt invitate, iar petrecerea este acompaniată, în genere, de muzică live, mâncare și băuturi gratuite și — recent — focuri de artificii.[37]
După fiecare semifinală/finală, există petreceri post-concurs în diferite locații din orașul-gazdă.[38] Un club primește statutul de Euroclub (club de noapte cu tematica Eurovision) pe perioada Săptămânii Eurovision. Întregul personal acreditat este invitat.[39]
Votare
[modificare | modificare sursă] | Acest articol sau secțiune are nevoie de actualizare. Unele părți din acest articol sau secțiune au fost identificate ca nemaifiind de actualitate. Vă rugăm să actualizați acest articol introducând evenimente recente și eliminați acest format după aceea. Informații suplimentare se pot găsi pe pagina de discuții. |
Sistemele de votare utilizate în trecut s-au schimbat de-a lungul anilor. Sistemul actual se folosește începând din 1975 și este un sistem de votare pozițional. Țările acordă un set de puncte (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 12) celorlalți participanți, 12 puncte primind favoritul.[40]
Tradițional, seturile de voturi erau decise de un juriu intern, dar, în 1997, 5 țări (Austria, Elveția, Germania, Regatul Unit și Suedia) au experimentat un sistem de televot, dând telespectatorilor oportunitatea de a vota pentru cântecele lor preferate. Experimentul a fost un succes,[41] iar, din 1998, toate țările au fost încurajate să folosească televotul dacă aveau posibilitatea. S-au păstrat, totuși, jurii de rezervă, în eventualitatea eșuării televotului.[42] Metoda actuală de a clasa cântecele, introdusă în 2009, este o combinație egală între voturile juriilor (formate din profesioniști în industria muzicală) și cele ale telespectatorilor.[43]
În 2023, EBU a introdus votul „Restului lumii”, permițând și telespectatorilor din țările neparticipante să își susțină piesele favorite, voturile lor fiind agregate și prezentate ca un set unic de puncte, echivalent cu televotul unei singure țări participante.[44]
Începând din 1964, voturile sunt verificate de un supervizor, care este responsabil de asigurarea corectitudinii alocării punctelor. Această funcție a fost ocupată de următoarele persoane:
- Miroslav Vilcek (1964-1965)
- Clifford Brown (1966-1977)
- Frank Naef (1978-1992)
- Christian Clausen (1993-1995)
- Christine Marchal-Ortiz (1996, 1998-2002)
- Marie-Claire Vionnet (1997)
- Sarah Yuen (2003)
- Svante Stockselius (2004-2010)
- Jon Ola Sand (2011-2020)
- Martin Österdahl (2021-prezent)
Conform unui studiu al tendințelor de votare la Eurovision, unele țări formează grupuri și clișee, votând similar în fiecare an.[45] Alt studiu conchide că, până în 2006, blocurile de votare au afectat crucial, cel puțin de două ori, rezultatul concursului.[46]
Prezentarea voturilor
[modificare | modificare sursă]După actul de interval, când toate punctele sunt deja calculate, prezentatorii intră în direct cu purtători de cuvânt din fiecare țară votantă pentru a afla rezultatele voturilor. Înainte de 1994, acest lucru s-a realizat prin convorbiri telefonice în direct. Din 1994, purtătorii de cuvânt apar în transmisiune directă audio-video prin satelit. De multe ori, țările se folosesc de această oportunitate și oferă pe fundal imagini ale unor locuri faimoase de pe teritoriul lor (de exemplu, purtătorul de cuvânt din Franța ar putea să fie văzut stând în fața Turnului Eiffel).
Astăzi, punctele de la 1 la 7 sunt afișate automat pe ecran (schimbare adusă în 2006),[47] iar celelalte puncte sunt citite în ordine ascendentă de către purtătorul de cuvânt, culminând cu scorul maxim (12 puncte). Țările trebuie să își anunțe punctajele în una dintre limbile oficiale ale EBU (engleză, franceză), iar prezentatorul va repeta scorurile în cealaltă limbă. Exclamația „douze points” („douăsprezece puncte” în franceză) este frecvent asociată Concursului Muzical Eurovision.[48]
În perioada 1957–1962, țările participante erau apelate în ordinea inversă interpretărilor scenice, iar în perioada 1963–2003, în ordinea interpretărilor scenice. În 2004, s-a folosit ordinea alfabetică a codurilor țărilor după standardul ISO 3166-1 alpha-2.[49] În 2005, au fost apelate întâi țările necalificate din semifinală, în ordinea interpretării, urmate de țările finaliste, în ordinea interpretării în finală. Între 2006 și 2010, ordinea a fost stabilită prin tragere la sorți.[47] Începând din 2011, ordinea de votare este determinată utilizând un algoritm ce se folosește de rezultatele juriului în încercarea de a crea un segment de votare cu cât mai mult suspans posibil.[50]
Între 1971 și 1973, fiecare țară a trimis câte 2 jurați, care au fost prezenți la locul concursului (deși, în 1972, ei au stat în Castelul Edinburgh) și și-au anunțat voturile când camerele se concentrau pe ei. În 1973, unul dintre jurații elvețieni și-a prezentat voturile adoptând mișcări bombastice. Sistemul a fost înlocuit în următorul an.[41]
În 1956, voturile nu au fost prezentate publicului: un juriu a anunțat, pur și simplu, victoria Elveției. În perioada 1957–1987, punctele au fost afișate pe tabele de marcaj fizice aflate lângă scenă. Datorită progresului graficii computerizate, tabelele fizice au fost înlocuite de reprezentări electronice ce pot fi afișate pe ecrane.[51]
Începând cu anul 2016 a fost introdus un nou sistem afișare a rezultatelor cu scopul a elimina posibilitatea ca telespectatorii să afle câștigătorul concursului atunci când încă mai sunt țări care să-și anunțe punctajele. Astfel, s-a ales un nou sistem bazat pe sistemul de vot din selecția Suediei (Melodifestivalen). În cadrul acestui sistem sunt afișate mai întâi punctajele juriului. Punctajele de la 1 la 10 sunt afișate automat pe ecrane, iar purtătorul de cuvânt doar anunță țara care a primit 12 puncte. La final, este realizat un clasament parțial format din voturile juriului. Ulterior se anunță pentru fiecare țară participantă punctajul cumulat de la voturile telespectatorilor. Acest punctaj se adună cu punctajul juriului și rezultă punctajul final al țării respective. În perioada 2016-2018 punctajele tele-votingului au fost anunțate în ordine descrescătoare (Adică țara clasata pe locul 26 cu X puncte este Y, se anunța țara clasată pe locul 25, 24 șamd.), iar din 2019 punctajul televotingului este anunțat în ordinea descrescătoare a rezultatelor obținute la clasamentul juriului. Practic, prima dată este afișat rezultatul pentru țara clasată pe locul 26 la juriu, apoi pentru cea clasată pe 25, 24, etc nemaiținându-se cont de punctajul efectiv pe care țările le-au obținut (Adică țara de pe locul 26 poate obține 100 de puncte, următoare doar 5, următoarea 27, etc). În acest fel doar ținând evidența din punct de vedere matematic se mai poate anticipa câștigătorul concursului înainte de finalul votului.