Dislocat

Cândva i-ai promis vieții că o vei lua de mână, o vei îmbrățișa și vei aștepta să i se scurgă toată seva care te va energiza și-ți va defini ființa. Dar ai trădat-o, ai trădat-o în cel mai urât mod posibil. Ai atins-o doar și ai simțit că te ustură până în ramurile sufletului, ai simțit că nu te lasă să respiri și că tot ce e în jurul tău se topește ușor, dar dureros spre cele mai parazitate întinderi subpământene. Mai există pământ când vorbim de suferință? Mai există real în ficțiune? Mai poți ascunde ceva? Un zâmbet care te roagă să-l ucizi îți zace pe față, dar tot ce te crezi în stare să faci e să te legi de prezumții, să-ți spui că va fi bine, să începi să crezi în ceva ce numai tu știi că te îndrumă. Dar ai uitat. Ți-ai trădat viața, și asemeni unui Dorian Grey, începi să te transformi, începi să devii portretul a ceva de demult, ceva ce nu-ți mai aparține.  Ți-e frică de oglindă pentru că te simți vinovat. Știi că greșești, știi că-ți alungi propria alură doar pentru că te-ai temut de un efect efemer. În spatele a tot ce spui, a tot ce arăți prin grimase, ești tot tu, cel care ți-ai trădat viața. Nu te ascunde! Nu dispera. Să disperi înseamnă te pierzi pe un drum drept, spre lumină. N-ai decât de luptat, altceva nu-ți șoptește viața în ureche, decât să lupți. Pentru ce, cu siguranță nu știi, dar ea știe. Trebuie să o crezi, să-i arăți că îi mai dai o șansă și că ești mai puternic acum. Știi că ce ai simțit la acea atingere nu te-a desființat, te-a făcut doar mai puternic. Acum poți, acum trebuie să iei goarna și să îi strigi sufletului să invoce viața, căci tu ești aici, pregătit de luptă. Ești? Nici sufletul nu-ți răspunde. Rămâi cu zâmbetul, e mai bine decât să te retragi într-un tablou. 

Pietrificarea trecutului

Premisă: Cu cât înaintăm în timp, cu atât este mai greu să recuperăm trecutul.

M-am izbit de nenumărate ori de uimirea oamenilor(în special a celor mai înaintați în vârstă decât mine) manifestată atunci când mă întreabă dacă am văzut un anumit film vechi, dacă am citit o anumită carte scrisă demult sau dacă am auzit de o personalitate foarte cunoscută în trecut, iar răspunsul meu se întâmplă să fie câteodată ''nu''. 

Mă tot gândesc de o vreme cât de ciudată este ideea de pietrificare a trecutului, care persistă în viitor din ce în ce mai mult. Am ajuns după câteva momente de concentrare asupra subiectului să-mi dau seama că, de fapt, cu cât umanitatea se înnoiește, cu atât trecutul se afundă mai mult în abisul uitării. Această idee se aplică aproape oricărui domeniu.

Viața devine pe zi ce trece un ansambul de ecuații matematice. Problemei propuse i se aplică următoarea ecuație: timpul acordat fiecărei persoane la naștere devine incomparabil mai scurt în încercarea de a recupera vremurile trecute, în funcție de perioada ridicată la nivel de secole în care ne naștem, astfel încât ne vedem nevoiți să răspundem ,,nu'' unei întrebări precum cea de mai sus. Asta ni se întâmplă nouă, celor de astăzi și celor din viitor, nu și celor care s-au născut acum un secol, două, trei...  

Totul se concentrează în prezent, iar acest prezent devine nimic altceva decât anularea trecutului și implicit, a viitorului. Pe de altă parte, țin să mă contrazic, afirmând că prezentul este, într-adevăr important, căci în fond, nimic nu contează mai mult decât ceea ce trăim în acest moment. Însă, ducând ecuația la bun sfârșit spun că incertitudinea trecutului se raportează prezentului, iar acesta devine la fel de ambiguu. Astfel, semnul egalității poate fi cu fermitate așezat între cele două dimensiuni temporale din punctul de vedere al necunoștiinței omului. Acesta este blocat între contemporaneitate și fuga după un trecut care îi scapă printre degete. 

(Cum s-ar zice... un manuscris niciodată terminat.)

Sub umbrelă -din vară-

   Cred că plouă. Sub umbrela mea m-am simțit dintodeauna un om împlinit.

  

   Mi-am scos umbrela la plimbare și am adulmecat izul unui om puternic. Cu hotărâre am pășit afară din casă, pornită poate să descopăr în mine un alt om, cel pe care nu îl găsesc în fiecare zi, chiar dacă îl caut necontenit. Câteodată îmi șoptește blând că încă mai trăiește și nu mă lasă să mă impacientez în privința faptului că l-aș fi pierdut, căci mereu o sămânță din mine, din acel alt om(pentru că o singură ființă interioară nu poate duce la îndeplinire toate atribuțiile unei zile întregi) a rodit în secret, pe nesimțite.

   Acum sunt convinsă că plouă. De ce? Pentru că toți oamenii mișună speriați dintr-un colț în altul al străzilor, iar parbrizele mașinilor nu îngăduie să le alunece pe obraz atât de multe lacrimi. Umbrela mea, în schimb, primește ca pe un dar toți acești stropi. Mă apără de atât de multe gânduri, încât mi se pare că atunci când mă adăpostesc sub ea, lumea întreagă e dominată de un bine molipsitor. Și simt că aș vrea să îl împărtășesc, să chem străinii sub umbrela mea ca să se poată simți împliniți măcar o dată. Dar dând să-i chem, din atâta bunăvoință care răzbate din mine, îmi dau seama că de fapt, cine m-ar asculta? Nu aș fi decât fata de sub umbrelă care alege să se plimbe prin ploaie sau prin gânduri; așa că îmi continui drumul ferindu-mă de cugetele rele care izvorăsc din sufletele celorlalți și mă declar un om fericit.

Creier și viață

    Lasă-mă te rog să te văd. Îmi e imposibil așa. Ți-ai promis, dar nu ai respectat nimic din ceea ce ai spus. Nu-ți stă în fire și nu știi cum să repari nimic din ce faci. Este oare greșit? Acum e ceva diferit. Alege să te înțelegi! Ești totuși un om. Poți controla orice crezi că îți acaparează viața. E doar o iluzie de fapt. Sufletul te anunță că mai este încă în viață, că nu se stinge niciodată, dar că trebuie să nu-l lași să plângă. Sufletele plâng adesea și ai impresia că ești pierdut, dar ți-am spus, nu se întâmplă niciodată asta. Deschide ochii și atinge lumea! Prinde-o în palmă și rostește (șoptit sau răspicat): Nimic nu poate fi mai bun decât ce se întâmplă aici, acum. Atunci vei simți că ai dreptate. Te vei îmbărbăta și vei păși mai departe, iar eu voi fi acolo și voi fotografia momentul.
   Acum aș vrea totuși să mă lași să te văd. Dacă nici sufletul nu te ajută, atunci nici eu nu pot contribui prea mult. Ești propriul tău stăpân. Totul depinde numai de tine. Nu poți să fugi mereu. Vei fi prins atunci când te aștepți mai puțin, și asta e o justificare. Nu vreau să te influențez, însă eu voi continua mereu să-ți șoptesc lucruri și să te fotografiez pentru că asta îmi place să fac. Îmi pare rău că te derutez câteodată. Nu  o fac intenționat.
   Dacă te simți vreodată singur, citește manuscrisul de mai sus.

Chiriaș într-o zi de vară

    Căldură,culoare,simțuri alerte izvorăsc afară prin piele cu fiecare alunecare a secundelor.Genele îți sunt strânse.Strânse pentru a nu lăsa magia să fugă într-o rapidă străfulgerare de lumină.Ai impresia că se îmbină armonios fără să fie deloc grele.Mâinile străpung lama firelor de iarbă care îți lasă în palme cicatricile unei zile de vară.Urechile ascultă zumzetul albinei care vrea să-ți fure florile din iarbă, ciripitul păsării care își face o casă nouă în vârful cireșului și vântul care îți mișcă firele de păr și te fac să te simți atât de liber.O furnică escaladează piciorul tău stâng și nu te lasă să visezi.O alungi fără să îți deschizi ochii.Buzele sunt atent stropite de zeama cireșelor ce au căzut pe pătură.Nu ai vrea sub nici o formă să strici armonia simțurilor.Ești una cu natura acum.Cotul tău se lovește de Dostoievski,Stendhal sau Dickens care zac aruncați pe pătură cu colțurile ce stau să se îndoaie.Nu-ți dai seama care dintre ei vor să-ți alunge starea de reverie.

   Ai uitat brusc unde ești.Știi că te-ai mai simțit așa de nenumărate ori, dar nu te-ai analizat niciodată.Ai putea să afirmi că ești infinit.Nimic nu-ți poate lua ceea ce simți acum.Sângele îți pulsează prin vasele de sânge ca valurile mării care se sparg în final la mal.Spuma mării îți inundă picioarele și ești învăluit de un fior pe care îl recunoști ca fiind inconfundabil după pielea care ți se transformă brusc într-un tărâm pistruiat.Atunci îți fuge gândul la răcoarea pădurii și la înțepăturile acelor de brad.Ești desculț și calci peste tot pe conuri de brad pe care ți le imaginezi a fi fire de nisip.Talpa goală care mângâie iarba te trezește la realitate din nou, dar tu tot nu deschizi ochii pentru că vrei să trăiești în această lume care contopește simțuri și te transportă dintr-un loc în altul fără să depui efort fizic.

    Privește! Linia orizontului se vede străbătută deasupra pădurii de culmea unui munte înzăpezit.E așa de rece cu picioarele în zăpadă!Sari de pe un picior pe altul și nu-ți stă în gând decât senzația de a fi picurat cu căldură.Ai gândit deja prea departe.Ești în mijlocul deșertului acum și tălpile îți ard,gura îți este uscată,pielea capătă nuanțe roșiatice și ai senzația că nu mai poți ține pe tine nici o haină.Vrei o adiere de vânt.

     Răsuflarea îți este tăiată.Nu ai mai fost atât de speriat niciodată.Ai impresia că nările tale sunt umplute cu oxigen pe care nu ai timp să-l trimiți în plămâni.Ești în plin salt.Te răsucești prin norii de vată și te rogi să ajungi la sol întreg.Nu ai experiență și nu știi dacă este sau nu momentul să dai drumul parașutei, dar totuși o faci.Nimic nu poate fi mai rău decât moartea, așa că îi dai drumul.Ești uimit că funcționează.Acum te plimbi prin brizele de aer care ridică parfumul naturii în fiecare scobitură de atom care te înconjoară.Te învârți ușor deasupra pământului.Acum controlezi totul.

    Rochia ți se învârte în detrimentul legilor naturii.Nimic nu e mai frumos decât această splendidă grădină de trandafiri japonezi în care ai ales să pășești.Ești luat pe sus de izul miilor de bulbi pe care ți-ai dori să-i iei acasă și să-i plantezi în grădină.Sau poate că i-ai plantat deja.În gând,în suflet.

     Începe să se facă frig, dar tot nu deschizi ochii.Auzi vocea unui tunet îndepărtat, dar acesta este momentul tău și nu poți renunța la el.Acum te afli la concertul trupei preferate, în primul rând și trăiești fiecare notă a melodiei ca și cum ar însemna totul.Ești tu, care exiști peste tot,care ai cunoscut fiecare loc în care ți-ai dorit vreodată să ajungi doar cu puterea minții și cu bunăvoința sufletului.Ești tu, cel care ai crezut că ochii îi poți închide doar atunci când dormi,nu și atunci când visezi.Ai descoperit curând că îți dai rendez-vous-uri cu viața în fiecare secundă și nici măcar nu știai.Totul a pornit din sufletul tău mare care și-a dorit să fie cuprins de un bine continuu, dar a fost parțial oprit de trupul care întrerupea fiecare vis.

     Ai decis în final să-ți dezlipești genele și să privești, să conștientizezi că nimic nu te oprește să faci ceea ce ți-ai dorit dintotdeauna să faci: să te simți fericit.

    Atunci ce este trupul? Chiria sufletului?Exact. Chiria pe care te stresezi adesea că nu ai cu ce să o plătești când banii (uitați) zac între filele unei cărți aruncate într-un raft.

     Deschide cartea, ia banii și plătește-ți chiria cât mai ai timp!

Epilog - Ascensiunea regelui

    Inima îmi bătea din ce în ce mai tare.Am continuat să răsfoiesc,dar nu dădeam decât peste pagini albe care așteptau să fie scrise.Nu mai găseam nici un cuvânt mai departe,nu mai exista o continuare.Imediat după ultima pagină citită am găsit restul dintr-o foaie ruptă.Cândva sau poate acum,continuarea era pe pagina care lipsea.În minte îmi răsăreau atât de multe întrebări,încât nu știam pe care să mi-o adresez prima.Atunci am hotărât să păstrez caietul pentru mine și să încerc de-a lungul vieții să răspund acelor întrebări.Cine?Când?Cum?Unde?Aveam nevoie de prea multe răspunsuri într-o singură zi,dar mai întâi mi-am dat seama de un lucru.

     Această G.J. spunea că piesele reprezentau viața ei și că la sfârșit nu mai rămăsese decât cu regele alb.În punga în care eu am găsit piesele de șah lipsea regele alb,dar toate celelalte piese erau acolo.Asta însemna șah-mat.Pentru ea,asta înseamna moarte.Dar cum a reușit să scrie după moarte?Sigur că doar și-a imaginat-o.Altă cale nu există.

     Totuși am descoperit că toate celelalte piese care i-au fost luate,nu au lipsit pentru totdeauna,ci s-au întors înapoi.Asta înseamnă că nu au avut un efect permanent.Dar regele încă nu e aici...

                                                                     ***

     Atunci,acum,cândva este viața importantă?

    Timpul nu modifică cursul vieții chiar atât de mult precum pare să o facă.El nu ne măsoară,ci doar creează mediul în care ne calculăm propriul drum.Suntem asigurați că regele alb trebuie să fie doborât,însă asta nu înseamnă înfrângere totală pentru că toate celelalte piese vor mai fi prezente mult timp de la finalizarea jocului.Totodată,caietul va continua să însoțească indispensabil fiecare mutare care schimbă ordinea vieții;va fi ca un supraveghetor aspru care nu iartă nimic.

     Moartea nu este sfârșitul.

Prolog - Ascensiunea regelui

    Se măsoară timpul în ore,minute și secunde, sau este doar un pretext pentru a încerca să ne imaginăm că întregul univers este conceput pentru a se desfășura într-o ordine finită?

     Există atâtea opțiuni de măsurare a timpului,pe când lumea se învârte în jurul acestor mărimi exacte care nu fac altceva decât să monitorizeze viețile întregii omeniri!Cum ar fi ca din această clipă să ne gândim la timp ca la un trecut,prezent și viitor care se desfășoară în același moment?Să ne încredem în faptul că tot ce s-a petrecut vreodată în trecut este aici și este în același timp în viitor;să ne imaginăm că timpul este infinit și că nu s-a măsurat vreodată.De fapt, să nu includem timpul în toată ecuația propriei vieți.

                                                                       ***

      Era o zi ca oricare alta; nu era nici cald,nici frig,nu știu dacă ploua sau era însorit.Nu aveam idee cât era ceasul.Mă aflam în podul bunicilor și încercam să îmi perfecționez spiritul de detectiv,așa cum făceam în fiecare loc în care existau lucruri de descoperit.

      Acum eram înconjurată de zeci de cutii mari și mici,prăfuite,care erau fie mai grele ca mine,fie goale.În fiecare din ele dădeam peste poze de familie foarte vechi și roase de vreme sau peste anumite obiecte de porțelan care nu își mai găseau locul în camerele bunicilor.Scotocind printre ele în spatele camerei,am dat peste o cutie maronie de lemn care mi-a atras atenția.Părea prea mică pentru a căra bibelouri sau pahare,dar totuși prea mare pentru a fi chiar goală.Am încercat să îndepărtez de pe ea praful lăsat în urmă de vreme și să îmi provoc degetele să deschidă cutia care avea o închizătoare nu tocmai ușor de desfăcut.Pe suprafața cutiei se găseau diferite linii perpendiculare care păstrau sub colțurile lor forma unor pătrate.După câteva încercări am reușit să desfac cârligul și am deschis cutia.În ea se găsea un caiet învelit în piele și legat strâns cu o ață albă.Sub caiet am găsit o pungă plină cu piese de șah.Atunci mi-am dat seama că acea cutie fusese destinată unui joc de șah.Din păcate suprafața nu mai era tocmai vizibilă, de aceea mi-a fost puțin greu să-mi dau seama la început că era vorba despre o tablă de șah.Dacă aș fi știut ce se afla înăuntru,probabil că nici nu m-aș fi atins de această mică cutie a Pandorei.

     Primul lucru pe care l-am făcut instinctiv a fost să vărs conținutul pungii și să așez cu atenție piesele pe tablă în ordinea în care învățasem să o fac de la bunicul meu.Atunci mi-am dat seama că lipsea chiar regele alb,așa că am răsturnat toate celelalte piese pe podea,lăsându-le să zacă în forma lor robustă și am luat în mâini caietul din piele.Mirosea puternic a vechi,dar simțeam în același timp că vechiul e aici și că va fi aici pe veci.Imediat ce am dezlegat nodul,am răsfoit pagini întregi scrise de mână într-o manieră prudentă,lizibilă astfel încât la un moment dat credeam că citesc o carte.

     Pe prima pagină am găsit inițialele G.J. și titlul de ,,Jurnal''.Nu aveam nici o idee cui ar putea să aparțină acest ,,Jurnal'',dar spiritul meu de căutare a răspunsurilor nu m-a lăsat să abandonez acele pagini nerăsfoite.

     Atunci,acum,altădată, acel caiet a făcut o diferență în viața mea.

Ascensiunea regelui #8

    Trezirea!

    Ce se întâmplă cu voi, aripi sculptate?Ați apărut fără să mă anunțați, ca și cum prezența voastră ar fi subtilă.Mă îngreunați.Nu mă pot mișca.Nu sunt obișnuită cu aceste corpuri străine care îmi țin trupul captiv.Aripile sunt pentru a zbura.Eu cum să zbor cu aripile împietrite?

    Schițez un zâmbet trist dându-mi seama că nu recunosc nimic în jurul meu.Dar totuși zâmbesc.Unde e șahul? Unde îmi e salteaua,fereastra cu veșnicul apus,podeaua rece și zgâriată?Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat.,,Am adormit jucându-mă cu viața'' aud răsunând puternic în minte.De unde vine această voce?Să fie un al doilea eu?Aud sunetele ca și cum mi le-ar șopti cineva la ureche,chiar dacă sunt singură în pustiu.Vibrează în mine un tumult de sentimente vrând parcă să evadeze.Am o senzație ciudată;mă simt ca atunci când lovesc cu putere într-o ușă încuiată pe care vreau să o distrug,dar totuși nu reușesc.Corpul meu e ușa,iar sentimentele le simt fizic mai mult decât spiritual.

    ,,Am adormit jucându-mă cu viața'' este fraza care se tot repetă,inundându-mi creierul.Mă ridic în capul oaselor,pornită să ies din acest vis care îmi dă bătăi de cap.Visez,așa-i?Dar de când sunt visele așa de reale?Să fi fost totul până acum o glumă?Oare n-am visat niciodată cu adevărat?Nu mă simt deloc confortabil.Acum am o priveliște din care pot desluși nu mai mult decât albul pur.E o lumină atât de sclipitoare, că aproape îmi arde retina.Sunt înconjurată de nori ca de niște perne pe care dacă le atingi, se transformă instantaneu în vid,pierzându-se.Nu sunt stropi de culoare aici.Nu e nici măcar  o combinație între alb și negru.E doar unicitate.Mă face să mă pierd încetul cu încetul în brațele acestei taine absolute.Îmi plac întrebările la fel de mult cum îmi plac și răspunsurile.Dacă am atât de multe întrebări, de ce nu primesc nici un răspuns?Nu am nici un indiciu de care m-aș putea lega.Nu-mi rămâne nimic de făcut,decât să mă bazez pe propriul instinct.

    Pășesc timid înainte.Pare că picioarele îmi sunt așa de ușoare, însă aripile sunt incredibil de grele.Nu știu dacă voi reuși să fac prea mulți pași.În stânga e alb,în dreapta e alb,la fel e în oricare parte aș privi.Singurul lucru bun din acest moment e mirosul dulce și proaspăt pe care l-am simțit încă de când m-am trezit.

     Totul e atât de pur!Aproape că m-aș fi putut obișnui cu toată atmosfera,dar aripile mele sunt împietrite,fără viață, și mă opresc de la această realizare.Oare așa au fost de la început?Destinate pentru a deveni o povară?În toată limpezimea asta, eu car în spate niște aripi care nu-și găsesc locul în acest spațiu.

    Toată toropeala mă oprește în fața unei uși uriașe,stacojii.De data asta nu mai e corpul meu, ci o ușă adevărată.În sfârșit ceva teluric pe acest tărâm!Mă aplec pentru a studia cu atenție gaura cheii.Aveam dreptate.Nu e nici o cheie în ușă.Nu e nici o cheie în ușă?Duc instinctiv mâna pe clanță și apăs puternic pe ea,așteptând momentul tranziției dintre vis și realitate.

    Priveliștea e cu adevărat minunată, menită unui adevărat paradis.Sunt culori peste tot care par că sar pe mine și vor să mă prindă.Pășesc cu încredere spre o lume infinită.Ușa se închide în urma mea cu un zgomot puternic.Îmi e incredibil de cald.Dintr-o dată mă simt mult mai ușurată.Arunc o privire în spate și văd că aripile mele s-au topit,au devenit și ele una cu vidul.Acesta este motivul pentru care mă simt așa de ușoară acum.Aș putea zburda ca un copil mic.

    Oare mă voi topi și eu?Cred că am în față un fel de labirint.Fără aripi totul e mai ușor acum; chiar și străbaterea acestui drum lăturalnic.

    O, uite-mi locuința! și tabla de șah.Ce bine că mă întorc acasă!Mintea mea e atât fugitivă și de nerăbdătoare pentru odihnă,încât am impresia că alunec prin labirint doar pentru a ajunge acasă.Curând îmi dau seama că alunec spre nimic.Pereții sunt doar reflexii ale realității.Conștientizez că totul e proiectat pentru a fi văzut de mine dintr-o perspectivă superioară, de ansamblu.Sunt neajutorată.Labirintul cotește la fiecare pas pe care îl fac.E ca și cum s-ar împrăștia tot mai mult,fără ca eu să-l pot aduna.Peste tot sunt numai imagini cu mine încă de la naștere, cred.Văd imagini pe care nici măcar nu le țin minte să le fi văzut în albumele familiei.Acestea sunt niște fotografii care se mișcă,prind viața după fiecare secundă.Sunt uimită și tot mai speriată în același timp.

    Mă aflu în fața morții omului drag.E un film care se derulează și nu-l pot opri.Imediat după ce drumul își schimbă direcția într-o parte opusă,străpung cu privirea claritatea obsesivă de care sunt înconjurată și descopăr o siluetă în imaginea vădită a tristeții.E un om care meditează.Îmi aduce aminte de bunicul.Cu siguranță bărbatul se află în aceeași situație ca mine și găsește meditația ca metodă de rezolvare .Să fie asta dovada că nu există scăpare? Oare de cât timp se află aici?Dar de ce e în labirintul meu?Asta înseamnă că toți ceilalți refugiați ai acestui vis pot vedea viața mea în câteva secunde?Eu de ce nu pot vedea viața lor?

    -Vino la mine! îmi rostește cu voce caldă bătrânul.

    -Recunosc vocea asta,rostesc eu cu voce tare,și mă arunc în secunda următoare în brațele lui.Nu-mi pot stăpâni emoțiile și aproape că mi se încleștează gura,neputând să rostesc nimic pentru câteva minute.E și el la fel de bucuros ca mine.Simt asta.

    -Cum ieșim de aici? rostesc fără să mă pot controla și uitând pentru o secundă că nu mai era în viața mea de câteva luni.

    -Nu putem ieși acum.Nu mai putem ieși niciodată.

    -Ce vrei să spui?Ce s-a întâmplat cu mine?

    -Știi bine ce s-a întâmplat.Ești o fată deșteaptă; credeam că ai înțeles deja.

    De ce îl văd pe el?De ce îl pot atinge,de ce îi pot simți prezența?Să fie asta moartea?Se termină aici totul?Dar șahul?În față am scena defăimării vieții mele.Așa e.Am fost spulberată de adversarul de aseară.

    -Unde suntem?

    -Suntem acasă.

    -Asta înseamnă că am primit șah-matul?

    -Înseamnă ceea ce vrei tu să însemne.Eu o iau ca pe cea mai bună oportunitate de a fi lângă toți cei dragi.

    -Dar de m-ai ales pe mine?

    -Nu poți evada dintr-un labirint fără un călăuzitor.

    -Visez?

    -Ai visat până acum,dar ai fost prea fragilă pentru o lume ca aia.

Ascensiunea regelui #7

    Mă întreb ce faci acolo sus,dacă mă mai poți vedea și acum,dacă mai ai aceeași înfățișare,dacă mai uimești oamenii cu bunătatea ta.

    Privesc înmărmurită ultimele piese de pe tabla de șah, care zac împietrite pe suprafețe albe și negre.Nu mai sunt decât două.Rând pe rând s-au dus toate, iar eu am rămas pe câmpul de luptă fără nici un scut de apărare.Acum nu mai știu ce să fac.Nu mai are rost să joc.

    Aerul nu e îmbietor,atmosfera nu e primitoare,eu nu sunt omul potrivit.Ce mai pot face acum?Nu-mi rămâne altceva decât să renunț.Uită-te la nebunul care tronează la câteva spații de mine.Sunt un rege fără autoritate.Las totul să-mi scape fără a mă strădui să recuperez trecutul,prezentul sau viitorul.Am un viitor irecuperabil.Da,se poate întâmpla și asta.Atârn de o linie diagonală care m-ar doborî oricând.Vrea doar să se joace cu mine.Cum poate fi un nebun atât de puternic?Nebunul își pierde capacitățile mintale,însă nu poate scăpa niciodată de cele fizice.El e conturat minuțios de cercuri suave care amăgesc orice adversar.Nu pot avea încredere într-un nebun.Până și numele lui mă avertizează în legătură cu acest lucru.Eu sunt un rege alb,un rege pur,care încearcă să câștige bătălia pe care o are de dus.În schimb, nebunul e negru,e rău,și nu vrea altceva decât să termine cât mai repede cu mine, fără a depune prea mult efort.Lovește scurt și direct,fără ezitare.Eu nu pot face asta.Eu am nevoie de strategie,însă strategia e ultimul lucru la care mă pot gândi acum.

    Am impresia că toate lucrurile din jurul meu se deformează încetul cu încetul,mascând o lume necunoscută.Nu mai recunosc camera,nu-mi mai văd bine lucrurile. Sigur mă las pradă oboselii.Îmi așez cu grijă capul pe masa de cafea,la același nivel cu tabla de șah, astfel încât să pot privi acel nebun direct în ochi.Acum simt că îmi pot măsura puterile cu ale lui.L-am săgetat cu privirea,astfel încât l-am făcut să se miște.Nu cred că a fost cea mai bună idee.Brusc,îl văd apropiindu-se de mine,de rege.De fostul rege.Văd totul repetându-se cu încetinitorul,îl văd cum se întoarce apăsând cu toată greutatea pe câmpul de luptă ca și cum ar fi vrut să spulbere tot ce a rămas în spatele lui.Mă simt lovit.Un rege lovit e un rege care își lasă toată încrederea în apropiații lui, fiind mai mult decât sigur că aceștia vor izbuti.Eu am fost singur pe câmpul de luptă.Eu în cine să mai am încredere?Mă descompun undeva pe coloana a cincea,împroșcând cu resturi din mine.Nu mai sunt nimic acum,dar încă am puterea de a vorbi.Asta e destul de ciudat.Înseamnă că mi-a mai rămas ceva.Simt o amorțeală care îmi cuprinde tot corpul,terminându-se în mâini și picioare.Privirea îmi e mult mai încețoșată față de cum era înainte.Privesc în juru-mi și nu mai văd nimic.Nimicul e negru,așa cum era și nebunul.Am pierdut cea mai importantă bătălie.Nu o pot descrie în mai multe cuvinte pentru că nu le găsesc.Fluturi negri se joacă în jurul meu amețindu-mă.Aud o șoaptă.Cineva îmi spune că merit ceva mai bun; și atunci TOTUL a dispărut.

  

Ascensiunea regelui #6

   N-am crezut niciodată în asta.Nu am crezut că pot face mai mult decât un simplu zbor.Am crezut că metempsihoza are un singur sens,dar încep să mă îndoiesc.Am nevoie de răspunsuri.Încep să mă obișnuiesc cu ideea că sunt prins între două lumi și că mă sprijin de unul dintre pereții labirintului.Mă ridic,pășesc parcă pe niște perne uriașe și am impresia că sunt un glob de sticlă care nu s-ar putea sparge niciodată,dar care,în comparație cu toată măreția din jur nu e decât o bilă a unor copii care se joacă în spatele blocului.Ceea ce e cu adevărat tainic în toată problema noii mele existențe e că nu pot face nimic care să mă enerveze sau care să mă facă trist.În momentul acesta îmi zboară gândul la ea și cred că am petrecut totuși prea puțin timp împreună.Îi pot vedea cu ușurință pe toți de aici.Sunt prizonierii timpului irecuperabil.Am impresia că timpul a fost dintotdeauna doar o jucărie,că l-am fi putut manipula și ne-am fi putut juca printre degete cu el fără să ne ardem,fără să sacrificăm nimic,fără să dăm nimic în schimb.

   Nu-l mai găsesc nici pe omul înveșmântat în alb care m-a adus aici.Am avut încredere în el la început,dar nu mai știu ce să cred.Am fost sedat cu oboseală și mi-a fost de ajuns să-mi lipesc pentru o secundă genele,și l-am pierdut.Simt că aș avea nevoie de cineva.Văd totul,dar nu am nimic.Tot ce ating se transformă într-un praf alb,menit parcă să mă amețească în tot acest univers.Totuși,pereții labirintului nu sunt așa de ușor de doborât.Nu am nici o șansă să-i distrug,așa că tot e pot face acum e să încerc fără oprire să găsesc o scăpare.Ating cu degetul peretele stâng și toată mișcarea capătă aspectul unei lacrimi care tocmai a picurat într-o baltă.E un continuu amestec de pur și impur, de real și ireal.Îi văd,dar totuși nu pot fi cu ei,îi strig,dar ei nu mă aud,încerc să cobor,dar nu reușesc.Pereții sunt așa de cristalini și de clari încât mă văd în cele mai mici detalii.E ca reflexia în sticlă.E un fenomen cunoscut,am lucrat toată viața cu așa ceva.

   M-am fixat cu privirea.Sunt schimbat.M-a îmbrăcat și pe mine în alb.Arăt mai tânăr ca de obicei și nu mai am durerea din piept.M-am vindecat,dar acum sunt singur.Nu înțeleg.Asta e fericirea?Așa trebuie să se întâmple mereu? Asta fac toți oamenii?Vreau ca cineva să fie cu mine acum.Oare cât timp a trecut de când sunt capturat aici?Sunt atâtea căi amețitoare prin care aș putea să mă aventurez în momentul acesta, încât prefer să nu fac nimic.Stau și privesc.Gândesc.

   Nu am mai făcut rutina de dimineață și nu am mâncat de ceva timp.Ciudat e că nu îmi e foame.Sigur e de la perfuziile de acum câteva zile.Mi-au spus că vor funcționa.

     Mă întreb când mă voi trezi din vis.Îmi simt sclipirea ochilor atunci când privesc atâta alb,atâta pur.

Când înțeleptul a pășit în lume...

   Când înțeleptul a pășit în lume,lumea aproape că a explodat.Sau poate că nu s-a întâmplat nimic.În cazul în care cauți ceva ce nu poți găsi, gândește-te la înțelepciune și vei fi împlinit.Gândește-te la oameni buni și la oameni dragi,la cum te înveselesc ei pe tine și la ce semnifici tu pentru ei.Atunci îți vei putea face propria caracterizare și vei zâmbi necontenit când vei realiza că ți-ai găsit rolul în viață și că nu vei fi niciodată singur.Când oamenii vin și pleacă tu evoluezi,tu urci pe propria-ți scară de pe care ai căzut de atâtea ori și nu ai știut niciodată de ce.
   Acum știi de ce.Înțeleptul a pășit în lume și te-a detronat.N-ai făcut nimic.Ți-ai închis pleoapele și ai colecționat mărgele la colțul ochilor,crezând că ai rezolvat problema.Înțeleptul a continuat să te tachineze.Strategic,ți-ai adunat forțele și ți-ai contopit gândurile.Ghici ce.Ai reușit.Bineînțeles că ai reușit.Nimeni și nimic nu e mai puternic decât tine.Poate doar natura.Vei învăța totuși să-i respecți toate mărunțișurile și atunci te va lăsa în pace.Astfel,luând prizoniere atâtea gânduri și strategii,ai reușit să obții un loc acolo unde se cuvine.Mai mult decât atât,nu te mai pierzi în detalii acum.În momentul acesta tu îi înveți pe ceilalți.Ești înțelept,ai pășit în lume și nu s-a întâmplat nimic.Ai făcut câțiva pași și nu a explodat pământul,nu s-a surpat asfaltul și nici nu ai dispărut în mod bizar.
   Când vei fi înțelept vei învăța cum stau toate lucrurile în lume.Asta a fost doar o proiecție a lucrurilor.Nici măcar atât.Doar o sămânță a vieții peste care trebuie să verși lacrimile necesare pentru a te putea cățăra pe ceva care urmează a fi scara vieții.
   Tu vrei să devii înțelept?Atunci să nu percepi niciodată lucrurile după unicul lor sens pentru că nu-și găsesc rostul nicăieri.

Ascensiunea regelui #5

   Cât de ușor te-ai desprins!Abia dacă te-ai uitat în urmă.Asta cred ei.Ție îți e mai greu ca niciodată.Ai fost înfricoșat de un astfel de sentiment.Știi că ei l-au ghicit în privirea ta, dar tu ai încercat să ascunzi totul și să fii puternic.Ți-a ieșit într-un fel.
   Acum e cu totul schimbat.Ești așa de ușor și parcă plutești.Îți pierzi puțin câte puțin din simțuri.Încerci să-ți miști degetele și limba, dar eșuezi într-un mod pe care nu-l poți înțelege deloc.Te-ai speriat când ai asociat degetele tale cu ceara topită a unei lumânări.Te-ai crezut slab de înger.Oare chiar așa ești?Nu prea știi la prima vedere ce s-a schimbat.Simți că ești tot tu,doar că nu prea mai depinzi de corpul al cărui prizonier ai fost timp de atâția ani.Atunci îți pare rău că începi să lași lucruri în urmă.Corpul l-ai părăsit prima dată.L-ai lăsat să străpungă sufletelor celorlalți în timpul în care ai decis că o plimbare ți-ar face bine.Nu ai mai ieșit afară de mult timp.Acum e cald și ți-ai găsit o ocazie plauzibilă.Te uiți ușor peste umăr și îți vine să plângi.Plângi după o viață frumoasă,muncită care te-a epuizat în așa fel încât să fii mândru că ai fost acolo și că ai dat viață atâtor oameni.
   În suflet ți-a înflorit un sentiment a cărei denumire nu ai învățat-o până acum.Nu prea ai avut timp să analizezi situația pentru că a venit cineva să te recruteze.Asta îți aduce aminte de recensământul făcut atunci când îți trăiai viața între pereții de piele din lut.Acum vor număra un om în minus,dar unul în plus aici.
   S-a apropiat încet de tine ca să nu te sperie.Ai vrut să fii prieten de la început cu toată lumea și ai avut curajul să-ți deschizi primul gura,așa că ți-ai rostit numele și ai vrut să dai mâna cu el.S-a uitat stăruitor la tine și nu a spus decât că te cunoaște,că știe totul despre tine.Ai rămas uimit și te-ai gândit secunde întregi cum e posibil așa ceva pentru că nu-l mai văzusei până acum.Totuși ai rămas la concluzia că sigur e unul din clienții tăi; o figură pe care s-a întâmplat s-o uiți,dar care te cunoaște.Și v-ați plimbat unul alături de celălalt mult timp...Nu ți-a spus nimic despre el,deși tu continuai să-i spui lucruri ca unui nou prieten și îl priveai contemplativ încercând să-ți pui gândurile într-o ordine care să aibă un sens pentru tine.Erai din ce în ce mai obosit,dar el îți spunea mereu că e un moment important pentru tine și te ruga să uiți pentru o secundă tot și să-ți încarci energia oricum  credeai tu că te va face să te menții. Tu nu știai nimic din toate acestea pentru că nu mai erai tu acum.Nu mai aveai control asupra ta și nici nu puteai schimba lucrurile din jur.
   Te-a condus parcă prin zbor pe un drum alb, ca prin ceață. Te făcea să te simți bine oricum.Dintotdeauna ți-au plăcut lucrurile pure și bine făcute care te-au ajutat să ai încredere în tine.Ți-a spus că mai ai foarte puțin. Acum ai început să te sperii și să-ți aduci înainte cum te simțeai când erai supus testelor, doar că toată situația te-a făcut să-ți pierzi din pragmatism și ți-ai dat seama brusc că ești aproape singur.
   Imediat după aceea ai pășit într-un castel de oglinzi.

Ascensiunea regelui #4

   Aseară nu am putut să dorm.Am stat lungită pe salteaua deloc moale care nu îmi oferea confort.M-am răsucit încontinuu de pe o parte pe cealaltă în căutarea somnului.Oricum m-aș fi rotit,privirea îmi aluneca mereu peste masa de cafea.Peste tabla de șah mai exact.În lumina zorilor nu se zăreau decât umbrele celor doi regi care tronau asupra imperiului imaginar.Teritoriul era liber acum.Totul fusese îndepărtat.M-am așezat în capul oaselor și am privit strâmtorată cum totul părea atât de simplu din exterior.Neputându-mi îndepărta privirea care săgeta stângaci suprafața jocului, am implantat involuntar în minte imagini din trecut.Acel trecut ucigător care nu-mi dădea pace niciodată.

   

                                                                           ***

    Era cu o zi înainte.

  O declarasem o zi bună.Mă întorsesem de la școală fericită că mai supraviețuisem încă o zi cu bine.Deja eram atât de plictisită de toată atmosfera aia... Pur și simplu nu mai aveam nimic util de făcut la școală.Chiar ei spuneau că eu știu o grămadă de lucruri.Îmi urmam pur și simplu rutina zilnică.Ziua a decurs nesimțitor.Orele au zburat fără ca eu să fi depus mare efort la fel ca în fiecare zi.Pot declara cu siguranță și încredere că aveam o viață monotonă.Spre seară mi-am vizitat bunicul,așa cum făceam întotdeauna.De când se îmbolnăvise încetasem să îi mai ofer prezența mea atât de des.Spun asta pentru că înainte de toată povestea asta aproape îl sufocam încercând să mă deprind pe lângă el.

   Arăta atât de rău însă nu aș fi avut niciodată curajul să i-o spun.Oricum cred că era deja conștient de ceea ce i se întâmpla.

   -Uite-te la mâinile mele! Nu a mai rămas nimic din mâinile care au muncit toată viața,decât niște ,,scânduri'' spunea adesea,parcă cu dorința de a mă obliga să caut soluția acestei probleme care îl măcina în fiecare minut.

   Nu făcea altceva decât să-și privească mâinile și să  se gândească la cine știe ce lucru care nu-l făcea decât să fie și mai deprimat.Eu nu făceam absolut nimic.Avusesem atât de mult curaj în viața mea,încât acum se scursese tot pe un făgaș necunoscut.Aveam pe față o tristețe simțitoare presupun.În oglindă încercam să nu dezvălui nimic din suferință,doar pentru că mi s-ar fi înnegrit sufletul de zece ori mai repede.

   În spatele acestei măști fizice care ne face atât de mult să ne influențăm unii pe ceilalți, se afla bunicul meu sub aspecte pe care nu le pot defini altfel decât enumerându-le : curaj,experiență,ambiție,dorință de cunoaștere și vindecare.Eu îmi iroseam viața în fiecare secundă pe niște lucruri neînsemnate,pe când el voia să se lupte cu moartea mai mult decât orice.Și chiar făcea acest lucru.Nu lăsa un spirit cu o pelerină neagră să-i răpească tot ce adunase până atunci.

   Nu am mai stat mult la vorbă.Era obosit și o vedeam pe chipul lui palid,chiar dacă voința lui de fier exprima opusul.

   Data următoare am pășit cu sfială în cameră.Fusesem informată că se simțea mai rău decât ultima dată.Am fugit înspre el și l-am întrebat ce face.

   -Mă chinui! mi-a răspuns șoptind și privind în zare ca și cum își făcuse din asta un obicei.

   M-a copleșit cu totul acea privire caldă care se confrunta cu un antagonist: o voce care era la fel de blândă,dar care nu exprima prin spuma cuvintelor decât o accentuare a silabelor lipsită de sens,lipsită de viață.

   Noaptea aia a fost de coșmar.Nu-mi puteam imagina cum ar fi fără el.Nici nu mă puteam gândi fără a mă vedea prizoniera unui izvor de lacrimi.

   Dis-de-dimineață am avut parte de cea mai urâtă zi din viața mea.

   Bunica mea a deschis ușa cu sfială,a pășit în cameră și ne-a spus că el nu mai vorbește.Își pierduse una din calitățile care îl făceau ceea ce era de fapt:un om drept,blând care se exprima cel mai bine prin asistarea cuvintelor.

   Eu am fost ultima persoană căreia i-a vorbit și singurul lucru care l-a putut spune a fost că se chinuia.În ultimele lui clipe el s-a chinuit.Oamenii colectează adesea ultimele cuvinte ale personalităților.Eu rămăsesem cu amprenta acestor cuvinte chiar dacă nu mi-aș fi dorit niciodată,dar știam că în viitor îmi vor fi atât de importante pentru că îmi vor aduce aminte de el.

   La scurt timp după agitație,tot ce știu e că s-a întâmplat.

   Era 10:35.

   De atunci,10:35  a rămas doar o umbră în trecutul meu.
   În acel moment am crezut că viața mi-a dat șah-mat.

Ascensiunea regelui #3

   Dimineața asta a fost diferită.Imediat ce mi-am dezlipit ochii pentru a tranzita această lume care nu-mi este de folos,nu m-am putut gândi decât la copilărie și la cât de mult oamenii vorbesc despre copilăria lor frumoasă.E pentru prima dată când îmi trece prin minte problema copilăriei..Am fost un copil fericit și am avut parte de momente frumoase și de oameni dragi; asta, înainte ca să-mi dedic întreaga viață șahului.

   M-am născut într-o dimineață de iulie când soarele era mai arzător ca în mijlocul zilei.Un doctor m-a luat în brațe și mi-a zâmbit.Mi-a spus că sunt frumoasă.Am făcut-o pe mama cel mai fericit om.A fost așa de greu să-mi părăsesc casa în care am stat 9 luni... Încă de atunci îmi este greu să mă despart de lucruri și de oameni.Afară era rece și aerul era așa de uscat încât am rămas fără salivă încercând să-mi dobândesc existența printr-un sunet specific.Zeci de amprente mi-au rămas pe trup până ce am ajuns în brațele mamei din nou.Bucuria pentru căldura oferită nu a durat mai mult de 5 minute.M-au luat brutal,m-au plasat într-un cub transparent pe care ei îl numesc incubator și m-au pus laolaltă cu alți 20 de bebeluși care plângeau.Ei nu aveau habar de lumea în care se aflau.În schimb,eu știam deja atât de multe...Știam că eram specială,eram copilul-minune,dar ei nu știau nimic din toate astea.În primii ani am învățat lucrurile mult mai rapid decât alți copii și eram deja fata-cu-creier-avansat pe care o știa tot cartierul.Medicii spuneau că este ceva normal : ,,Unii copii se dezvoltă mai repede decât ceilalți.Ar trebui să fiți mândri de asta.''

   Totul a decurs normal,să zicem așa.Am urmat o școală în care lucram eficient,astfel încât adesea puteam să lipsesc doar pentru că eu deja știam lucrurile ce urmau a fi predate colegilor.Ce viață plictisitoare! Cu cât știam mai mult, cu atât îmi doream mai mult.Asta nu a făcut altceva decât să ducă întreaga situație spre un mare eșec.Bineînțeles că viața nu ar fi putut decurge așa la nesfârșit.

   Bunicul meu a murit cu două zile înaintea zilei mele de naștere.A fost cadoul pe care nu mi l-aș fi dorit niciodată.Atunci mi-am pierdut raționamentul.Poate că singurul lucru pe care l-aș fi vrut ar fi fost ca pe lângă toată acea minte sclipitoare pe care o aveam,să fi fost clarvăzătoare.Astfel,aș fi petrecut mai mult timp cu el.De atunci am încetat să-mi număr anii.De atunci sunt infinită.Și sunt tristă;mai tristă ca niciodată.Am suferit mai mult decât mama,mai mult decât tata,mai mult decât oricine și m-am izolat pentru a mă regăsi.Nu știu dacă asta e soluția,dar e singura plauzibilă în cazul în care vrei să-ți orânduiești gândurile.

   Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat cu creierul meu...Ei bine,rămân la concluzia că este comparabil cu cel al unui copil normal.Doar că eu nu mai sunt normală,nu mai duc o viață normală.Nu mai merg la școală,nu mai am prieteni,nu mai sunt copilul-minune.Sunt doar ciudata blocului și ciudata familiei.Mintea mea a stagnat pur și simplu atunci când am simțit lipsa bunicului.A însemnat mai mult decât orice și mă face să cred că nu există un lucru care să mă marcheze mai mult decât asta.

   M-am mutat singură și am încercat să îndepărtez tot ceea ce mă lega de viața anterioară.Așa am găsit tabla de șah...Se afla aici când am deschis ușa locuinței.Era meticulos așezată în mijlocul camerei pline de praf ca și cum m-ar fi așteptat.Își dorea ca cineva să o pună în funcțiune și să-i afle toate secretele.Eu am făcut mai mult decât atât.M-am transpus în jocul de șah.Acum fiecare moment din viața mea se află marcat pe tablă.

Când sufletul este însuflețit...

Nu ai decât o stradă lungă,foarte lungă,al cărui capăt nu-l poți desluși. Ai în față o ceață imensă care dăinuie deasupra ta,dar tu nu o poți vedea decât în depărtare.Nu o simți.În schimb, încerci doar să te gândești cum se simt cei care sunt prinși în această imensă pânză de păianjen.Tu vei fi următorul intrus.Mai faci douăzeci de pași,și descoperi că drumul are un capăt.Acum știi de ce toată lumea merge în direcția aia.Picioarele ți se par dintr-odată foarte grele și nu mai ești o pasăre.Acum îți aduci aminte că ți-ai găsit destinația.Tu te îndrepți spre o gară.Ești la granița dintre pasăre și om.Nu știi unde ești și nici nu îți pasă.Nu vrei decât să te descoperi așa cum ești.Îți dorești să te oglindești în ochii celorlalți pentru a te vedea pe tine.

Ai pășit.Ești acolo.Te lovești de niște uși mari,invizibile,care marchează granița dintre tine și oamenii cu adevărați preocupați de viață.Ești ezitant.De ce ești ezitant?Crezi că nu ai nici un rost pe lume, ești deja ferm convins că acesta e doar un alt mod de a fi compătimit de ceilalți chiar dacă ei nu știu nimic despre tine.

Te oprești pentru că ai primit abuziv prea multă informație.Deja ești ațintit,dar tu nu faci nimic.Eviți pentru început privirile celorlalți.E modul strategic în care te manifești.Tocmai te-ai asigurat că automatul de cafea e liber.Stai liniștit! Nu ai nevoie de cafea.Vrei doar un punct de sprijin.Îți pierzi gândurile pentru 15 secunde și uiți tot.În minte îți răsună o linie melodică inventată pe moment care te face să te gândești la succes.Știi și tu că ai nevoie de un imbold care să te facă să nu renunți.

Încetul cu încetul,pupilele tale se dilată,recunoști că ai intrat în transă și aștepți să fi săltat de valul imaginației.Este momentul tău,acela în care încerci să intri în lumea celorlalți.Ai văzut un trompetist pe care nu-l cunoști,dar știi că face asta pentru că ai această putere magnifică de a descifra oamenii la prima vedere.Mereu ai ținut-o pentru tine și nu o vei spune nimănui.Trebuie să ai și tu ceva special,nu?S-a grăbit să prindă trenul anunțat de acea voce ignorată.Sigur nu vrei să devii un astfel de om.Nu vrei să alergi pentru existență pentru că existența e inevitabilă.Vei exista și când vei muri.Doar o umbră care are puterea de a încătușa viața celorlalți.

Se îndreaptă spre tine.De data asta e o fată și e dansatoare într-o trupă de cabaret.Viața ei e prinsă într-o continuitate de nedescris.În fiecare zi, ea e aici.Cumpără cafea,dar nu te observă niciodată.Nu ai încercat să vorbești cu ea oricum.Și nici nu o vei face.Nu mai dă importanță lucrurilor din jur.Are prea multe pe cap în momentul ăsta,se gândește la familie,la factura care trebuie plătită și la mormanul de haine aruncate din dulap pe pat în căutarea unei cămăși neșifonate.Bineînțeles că nu a găsit-o,așa că a îmbrăcat bluza în dungi și a fugit.Nu ar vrea să aibă musafiri acum.Ți-a aruncat o privire.Ai profitat de moment și ai aflat că era speriată de tine.Te recunoaște.Te-a mai văzut undeva,dar nu-și poate aduce aminte unde,pentru că viața ei socială ocupă ultimul lucru din lista priorităților în acest moment.

Următorul om care îți încalcă viziunea este un om obișnuit.Nu găsești nimic care să-l caracterizeze.Ceilalți îi săgetează priviri crude,pline de dezgust.Cei cărora le-a rămas o urmă de bunătate îndrăznesc să se apropie.Îi aruncă o monedă indescifrabilă care poate reprezenta totul pentru acest om.Sărmanul își ridică ochii umezi care aținteau pământul,dar nu apucă să-i spună "mulțumesc" celui care tocmai îi salvase viața și atunci îi îngăduie un gând bun.În mai puțin de o secundă,săgeata a ajuns la cel care a dăruit prelungindu-i colțurile gurii într-un mod involuntar.E momentul în care el tocmai s-a simțit bun.Ție nu-ți vine să crezi că ai fost martorul acestor lucruri.Acesta este motivul pentru care te reîntorci aici în fiecare zi.Nu ai avut nevoie de mai mult de 10 minute.Între timp te-ai perfecționat,iar acum îți e mult mai ușor să identifici oamenii.

O rază de soare și-a făcut loc prin vitraliul clădirii și trenul șuieră ironic în speranța că-și va culege voluntarii care se înrolează spre o viață mai bună.În ochii tăi găsești o licărire pe care e greu să o motivezi.Astăzi,ceva e diferit.O poți simți peste tot în jur.Primul lucru care îți trece prin minte e că asta ar putea fi ziua cea mare,ziua în care te-ai regăsit.Sufletul îți este învăluit în speranță.Ești cusut cu iubire din cap până în picioare.Simți că ai un rost acum.Nu te-ai rătăcit,ești încă aici.Ți-ai ridicat și tu privirea,asemeni omului obișnuit și ai văzut pe cineva care se sprijină de balustrada de la etaj.Vă privește pe toți.Acum se uită la tine,iar tu te simți stânjenit.Te privește direct în ochi și îți transmite un mesaj atât de puternic,încât întreg corpul îți este compromis.Nu ai mai simțit acest sentiment până acum.A dispărut și el acum.Tu ți-ai dezlipit ochii și nu mai vezi decât o învălmășeală de oameni a căror viață nu o mai poți parcurge,dar ai mai multă putere acum.O putere care este neconsumată.Ai fost însemnat simbolic cu cea mai importantă meserie.Acum îți revine în minte imaginea omului de sus.Singurul lucru la care te poți gândi e că ar fi fost un înger,dar îngerii nu vin în gări și nu privesc oameni în ochi.Simți că  ești deosebit acum.Deodată,vrei să devii un astfel de om,un fel de "înger".Acum crezi că a fost așa de simplu...Ție ți-a luat 345 de zile parcurse într-o gară fără ca măcar să urci într-un tren.În schimb, acum ai urcat în cel mai important tren.Este trenul vieții care te va purta peste tot în lume.Poți lua cu tine foarte mulți oameni pentru că ai în spate vagoane cu locuri libere care așteaptă a fi ocupate.Tu tocmai ai hotărât să fii un astfel de om,un ''înger''.Ocupă locurile libere și ia-i în trenul tău pe toți cei care vor să-ți fie alături.

Ți-ai revenit acum...Te îndrepți cu pași mărunți spre ieșire parcă hipnotizat de tot ceea ce s-a întâmplat.Tu ești fericit.Ți-ai eliberat sufletul acum.

Mai ai o singură misiune.

Sprijină-te de balustrada care va schimba viețile altora în gara în care te-ai regăsit și tu.

Te întorci și privești imensitatea clădirii,spunând "Mulțumesc!".

Îngeri.

   Suntem atât de fragili.

   Atât de fragili,încât credem în magie la orice pas.Nu vrem să recunoaștem,dar o știm cu toții.Avem nevoie de îmbărbătarea că nu suntem pierduți,că dacă vom cădea cineva ne va prinde,și atunci ne refugiem în magie.Nu se poate defini exact pentru că ne e o operație matematică.E o stare,o speranță,un mod de viață care ne oferă încredere în fiecare zi.E un cuvânt.Nu ne putem juca niciodată cu aceste cuvinte.Ele nu sunt decât taine pe care nu le vom descoperi niciodată pentru că sunt mult prea complicate pentru a te gândi că ele reprezintă ceva mai profund decât magia.Nici măcar nu mai faci efortul de a le învăța pe toate pentru că îți vor scăpa oricum.Pe deasupra,sunt și periculoase.Ai lansat doar un exemplar din acesta pe care l-ai considerat ajutător și ai sărit în aer cărând după tine vise pe jumătate clădite;și atunci te oprești la acest cuvânt ca în fața unei bariere.Nu e una obișnuită care spune: STOP! Drumul tău se închide aici! ci,din contră,ne ajută să visăm inimaginabilul.Ar fi mult prea complicat să trăim fără să visăm pentru că am muri imediat.Am comite iremediabilul care ne-ar urmări ca o fantomă în noapte, ca o crimă pe care nu o putem recunoaște din cauză că suntem mult prea conștienți că nu vom mai avea aripi cu care să zburăm.Știm bine că pe lângă ceea ce ne considerăm a fi,suntem cu toții păsări(sau îngeri) și nu putem zbura fără aripi.Tocmai de aceea suntem așa de fragili.Ai retezat o aripă,îți va fi și ție retezată o aripă.Asta doar pentru că ai lansat dinamita și primul lucru care îți trece prin minte e că ai distrus totul.Dar tu crezi în magie,așa-i?Oare ai distrus tot ce aveai în jur? Ți-ai dezlipit genele și ai văzut flori,stele și umbre de magie.A fost acolo doar pentru că TU ai crezut în ea și va fi acolo mereu.Magia a fost acolo.Nu se termină aici.Continui să privești în jur și nu-ți rămâne decât sentimentul de uimire de care involuntar nu poți scăpa.Ai din nou o aripă.S-a refăcut,e acolo, și nu vrea decât ca TU,omule frumos,să visezi și să speri.Tocmai ți-a demonstrat că nu ești pierdut și că nu vei fi niciodată chiar dacă tu crezi asta.Ai o cursă de terminat.Vei trece peste atât de multe obstacole, încât atunci când vei ajunge la final nu-ți vei aminti nimic în acel moment.Vei fi doar incredibil de fericit că ți-ai asumat riscul de a zbura prin viață și te vei bucura enorm că ai făcut cunoștință cu magia.Ai atins-o,ai văzut-o sau ai simțit-o.E suficient.Vei fi cel mai fericit om din lume.       Asta spui tu.Asta spun toți,dar nu vei fi singurul.Și atunci îi vei descoperi pe ei. Pe cei pe care i-ai rănit,pe cei care te-au rănit și pe cei care te-au ajutat.Vor fi toți acolo și vă veți bucura că ați terminat cursa împreună.Așa e! Nu i-ai văzut pentru că ai fost mult prea bucuros să te vezi pe tine la sfârșit,să vezi cum aripile tale s-au tot regenerat pentru că ai crezut în magie.Vei mai crede,așa-i?Te-a salvat.Te-a adus la finalul cursei.Se vede pe chipul tău o urmă de ezitare și te întrebi din nou: Acum ce se întâmplă cu mine? Sunt la finalul cursei,ce va urma? Acum cred în magie! Trebuie să mă ajute!Privești iar în jur și îi vezi pe ceilalți.Nu au toți aripi.Unii sunt triști,alții fericiți.Abia apoi realizezi că nu sunt toți.Unde sunt ceilalți?Te panichezi.Cei pe care îi cauți nu au ajuns la finalul cursei.TU ai fost salvat.TU ai crezut.Ei nu au făcut-o.Acum vrei să te întorci înapoi pentru a-i salva.Acum 5 minute erai absolut sigur că totul e perfect.Ai avut nevoie de minute întregi ca să-ți dai seama cât de fragil ești.Cât de fragili suntem.

   Să-ți spun un secret.Nici măcar acum cursa ta nu e gata.Aici ești doar TU,însă tu ești legat de toți ceilalți.Adu-i pe calea cea bună!Ajută-i să ajungă unde ai ajuns și tu.EI s-au rătăcit,TU nu.Fă-i să creadă în magie și atunci vei fi cu adevărat fericit.Pe șirea spinării ți-a trecut un fior,apoi pe cer a apărut o rază de soare.Era pentru tine.Te-a îndrumat.Acesta a fost primul pas.Acum fii fericit și oferă aripi.Cu toții trebuie să zburăm.Fii îngerul în care ei nu au crezut cu ardoare!

   M-am trezit din acest vis.Mie mi-a luat ani întregi să-mi dau seama.Ție ți-am oferit 5 minute și te-am purtat într-un spațiu neverosimil în care eu am crezut.Magia va fi mereu aici.Simt furnicături în degete.E prezentă.Visează și nu te lăsa spulberat de nimic!Ai nevoie permanentă de sprijin.Nu îl găsești oriunde. Visează pentru că...

  Suntem atât de fragili.

Ascensiunea regelui #2

   Locuiesc într-o cutie de chibrituri.E modestă și mă face să mă simt protejată.Asta,poate pentru că nu ocup un spațiu prea mare în ea.E goală aproape tot timpul.Cel puțin în ultima vreme,singura persoană care a mai locuit cu mine a fost reflexia din oglindă pe care oricum am preferat în schimb să o acopăr ca să fiu sigură că am un spațiu strict personal.

   De-a lungul timpului am încercat să o decorez cum am putut mai bine(pentru asta chiar m-am străduit să cobor până la magazinul din colț) și cred că mi-a ieșit.Sunt mulțumită de ea.Am o masă de cafea și o tablă de șah pe care am înaintat cu un pion împotriva adversarului meu.Pe peretele stâng atârnă un evantai mare în stil japonez pe care tata mi-l oferise acum 6 ani de ziua mea.A trecut mult timp de atunci,dar încă sunt prea mulțumită de aspectul pe care îl dă camerei mele ca să îl dau jos.Și,oricum...Ce aș putea să fac cu el?Să îl arunc pe geam,să îl las în fața ușii de la intrare sperând ca să îl vadă cineva care îl va lua fără să bată la ușă și să mă întrebe ce e cu el?Nu,mai bine îl las așa cum e acum.Face camera mai frumoasă.Am o saltea goală,mă simt ca la închisoare,și nu am prieteni.3 lucruri esențiale despre mine.

   Ultimul prieten care îmi mai rămăsese mi-a furat un pion la ultima mișcare. De atunci nu ne mai vorbim.Dar e mai bine așa...În viață trebuie să pierzi pioni pentru a-ți da seama că încă mai ai regele,fară de care jocul nu poate fi câștigat.

   Odată,când am coborât până la magazinul de jos ,am găsit acea bucată de oglindă spartă.Spunând toate acestea,îmi dau seama că nimic din această ,,cutie'' nu-mi aparține cu adevărat.Deși era așa de prăfuită că abia am reușit să îmi văd imaginea în ea,am hotărât că ar arăta bine în camera mea aproape goală.Nu am împodobit niciodată pereții cu ghirlande și nici nu am făcut bradul de Crăciun de când sunt singură.Nu mai are nici un farmec. Avea acum câțiva ani când primul lucru pe care îl făceam în dimineața lui 25 decembrie era să mă trântesc pe jos,sub brad,să privesc luminițele din pom și să primesc acordul alor mei ca să văd ce se află în cutiile meticulos decorate.

  Acum,prefer florile cu soț.Primăvara e anotimpul meu favorit pentru că pot face rost de maci roșii.Macii de câmp au fost dintotdeauna florile care m-au făcut să mă simt fată.Nu mi-au plăcut trandafirii,așa cum le plac fetelor obișnuite,ci macii pentru că sunt puri și pentru că necesită îngrijire specială,fiind foarte sensibili.Nu trebuie să riști niciodată să pierzi vreo petală pentru că îți poate genera frică.Nu-ți poți imagina decât faptul că așa ești și tu ,și că singurul lucru pe care îl vei izbuti în viață va fi să te ofilești. Aș putea fi un mac roșu.Nu m-aș sătura niciodată să stau pe un câmp și să aștept ca soarele să-mi lumineze fața.Cum spuneam,îmi plac florile cu soț.De când l-am pierdut pe bunicul,am mereu un buchet de flori cu soț în casă.Majoritatea sunt ofilite bineînțeles,din cauza indiferenței mele.Poate că așa sunt și eu.Nu le-am considerat niciodată aducătoare de ghinion și nu am aplicat niciuna din aceste superstiții sau obiceiuri de care țin cont numai oamenii foarte interesați de ei și de ceea ce cred ceilalți despre ei.Eu nu sunt așa.Nu sunt decât o iluzie optică.Nu te poți hotărî niciodată ce vezi cu adevărat în mine și nici ceea ce vezi pentru prima dată.Nu o să vezi nicicând împătimita șahului simbolic,ci doar o fată care nu-și știe încă rostul în lume...

   Încă mă gândesc la o strategie cu care aș putea doborî nebunul care îmi stă în cale,făcându-mi imposibilă calea de a ajunge la rege.

Ce am făcut când am privit 2014 peste umăr?

   Nu mi-a venit nimic în minte, așa că am rotit privirea spre stânga camerei. Nu am văzut pe nimeni.Nimeni nu era prezent.Plecase.Am răscolit praful ca să fac atmosfera mai incitantă,să simt efectiv că mă înec, că suport o consecință ca să descopăr ceea ce va urma și am trecut de prima probă.Ce să vezi? În fața lor stăteau bibelouri de care nu am putut niciodată să scap și diverse pușculițe,obiecte de birotică  pe care chiar nu am avut unde să le împrăștii ca să nu simt că mi se aglomerează spațiul personal pe o rază de 1 m².Am început să citesc titlurile cu sufletul plin de nostalgie.

   Am explorat lumea incredibil de interesantă împreună cu Jacob și am văzut cum e răpită Miss Peregrine,m-am dat cu sania împreună cu Jonas și am văzut lumea în alb-negru,n-am aflat care a fost de fapt alegerea Sofiei și nici dacă a ajutat-o sau nu să-și trăiască viața,nu am fost a 5-a femeie care să se îndrăgostească de Georges Duroy ,dar mi-a plăcut enorm cum Maupassant le-a făcut pe cele 4 ''cucoane '' să viseze la același Bel-Ami,n-am descoperit nici ''Adolescentul'' lui Dostoievski și nici franceza lui Pierre Magnan n-am citit-o.Mi-am aruncat degetele peste alte 3 volume pe care le-am citit cu doi ani în urmă,așa că nu are rost să le amintesc aici.Nimic din vremea aceea nu se vrea a fi amintit.Vreau să fie ceva concret,să-mi văd realizările literare ale acestui an,pentru că sunt unele din cele mai importante lucruri pentru mine.În continuare, am trăit în război,și în Germania,și am furat cărți cu Liesel cea mânuită de Markus Zusak,dar nu am descoperit nici acum, după atâtea luni de împrumut, de ce tipa asta spre care Katja Millay și-a îndreptat reflectorul își detestă mâna stângă. Sigur voi afla și atunci voi fi mai liniștită.Trecând la următorul raft,pot menționa cu mândrie că m-am ''Metamorfozat'' prin poeziile profei de bio,însă n-am întors paginile ''Iubirilor Caraghioase'' ale lui Kundera și nici nu am îndepărat ''Perdeaua'' ca să descopăr,cel mai probabil o nouă lume,asta doar pentru că a trebuit să văd care-i treaba cu Moromete și familia lui.Habar n-am ce ar trebui să-mi exprime titlul "Ferdidurke" pe care îl transcriu cu greu de pe coperta roz, dar presupun că voi afla curând.Jorge Luis Borges mi-a dezvăluit anul ăsta un secret: că există cărți de nisip.Nu aș fi crezut-o niciodată,dar iată că în fiecare zi aflăm ceva nou.În ultima săptămână a lui 2014, am aflat că suntem cu toții speciali chiar dacă ne considerăm plictisitori cu ajutorul celor "O sută de nume" și mi-am ridicat puțin moralul.Nici de "Tess D'Urberville " nu știu nimic, și nici ce-mi spune Noul Testament.Am țintuit cu privirea volumele lui Sparks și am trecut mai departe.Nu e nimic de zis.Doar fapte.Anul ăsta am "fumat" metafore cu Augustus și am căutat-o pe Alaska.Mai trebuie să iau micul dejun la Tiffany,să ucid o pasăre cântătoare chiar dacă nu-mi doresc asta,să văd care era legătura dintre ''Balzac și Micuța Croitoreasă Chineză'' și să descopăr ''Viața secretă a albinelor''.

   Doamne, am făcut atât de multe anul acesta.Nu mai sunt tomuri pe raftul de jos, dar sunt multe în raftul minții mele.Am răsfoit DEX-ul ca să pătrund în viziunea lui Cărtărescu,am făcut sacrificiul de a citi versuri pentru Shakespeare,am fugit de la internatul lui J.D.Salinger,am plâns și am râs cu ''Emma'' și "Jane Eyre",am trăit cei "12 ani de sclavie" cu Northup,m-am simțit infinită cu Charlie,am trăit în Afganistan timp de 2 romane datorită ghidului meu, Khaled Hosseini, și am plâns chiar dacă a trebuit doar să înalț un zmeu,l-am căutat pe Algernon și l-am visat pe Mr. Darcy,am trăit pe o insulă pustie și am fost "Împăratul muștelor",am văzut luminița verde și credeam că am văzut-o pe partea cealaltă pe Daisy,dar ea era mai aproape decât credeam,mi-a intrat nisip în ochi la propriu când am citit pe plajă "Zahir",am fost și pe la circ,și prin India cu Eliade,dar și cu câteva secole în urmă am trăit,iar de vină e Mark Twain.Ce-i drept, am zburat și pe calul lui Harap-Alb,am asistat și la moartea lui Ion,am trăit și în lumea Micului Paris cu Călinescu,am văzut cum un puști de 16 ani poate să învețe o femeie să citescă,și mi-a plăcut enorm povestea lui Bernard Schlink,am ajuns pe Pământ cu "Micul Prinț", am fost "La țigănci" și am stat într-un pat ca să citesc scrisorile Emilei primite de la Ladima.

    Anul acesta am străbătut multe plaiuri, am trăit și mai multe vieți, și am fost în locuri în care nu m-aș fi gândit niciodată că o să ajung.Nu m-am simțit niciodată mai bine de atât.

    Deja s-a pus din nou praful pe etajeră și s-a întunecat afară.M-am hotărât. Asta voi face.Iau rucsacul înflorat,așez cu iscusință înăuntru cartea fetei care își detestă mâna stângă și eu încă nu știu de ce,dar nu mai iau nimic material cu mine.Doar trupul și sufletul mă vor însoți în călătoria asta. Nu știu cât va ține,în jur de 400 de pagini,câteva anotimpuri sau câteva locuri speciale cu oameni speciali.Mereu am găsit oameni diferiți aici. Nu pot dezvălui nimic.2014 s-a dus,chiar dacă eu eram astă vară în turnul lui Merlin și îi ascultam balivernele.

   Câte lucruri ne oferă viața!Chiar ar trebui să avem grijă de noi...

Ascensiunea regelui #1

   Am răscolit fumul de țigară care îmi inunda nările.Plecase, și nu lăsase în urmă decât bucle de aer toxic.Amorțită în starea de nepăsare, am deschis geamul și am lăsat să pătrundă aerul curat, aerul care avea să-mi curețe sufletul și gândul.

   Am mai închis o ușă în viața mea, am lovit încă o dată șansa de a mă schimba și am pierdut cursul realității.

   M-am deprins cu greu de gândurile haotice pe care nu puteam să le capturez.La fiecare încercare îmi alunecau printre degete și mă păcăleau în cel mai obsesiv mod.

  Curând,am hotărât să apelez la cea mai bună prietenă.Nu aveam telefon,nu puteam practica comunicarea prin rețelele de socializare,dar puteam să mă consolez cu propriile gânduri.

  Mă aștepta demult...Să îi trasnform monotonia în care era prinsă în ceva mult mai captivant,și să șterg praful de pe ea.

  Era așezată pe măsuța de cafea din colțul camerei,pe care nu o foloseam în alte scopuri pentru că mă vedeam o adevărată antisocială sătulă de controlul pe care ceilalți încearcă să îl aibă asupra mea.Nu foloseam măsuța de cafea pentru că nu avem cui să-i servesc cafeaua.

  Pe suprafața sticloasă îmi zăream chipul de fiecare dată când schimbam ceva în viața mea.Așa cum oamenii își tund părul atunci când are loc o schimbare în spectrul variației vieții lor,eu am ales să-mi pun viața într-un joc.

  VIAȚA MEA ERA ÎN JOCUL DE ȘAH.Cu tabla împestrițată mă înțelegeam cel mai bine...

O infinitate de vise neîmplinite.

Am cugetat mult timp la ideea că viața îmi poate oferi mult mai multe lucruri frumoase.Așa că iată-mă pornită să visez la câteva dintre ele:

1. Să scriu până nu voi mai avea puterea să o fac.
2. Să nu mă descurajez niciodată,orice aș alege să fac.
3. Să nu las viața să treacă pe lângă mine ca și cum nu ar fi fost.
4. Să găsesc lucrul care mă face cu adevărat fericită.
5. Să le fiu alături celor care au nevoie de mine în orice moment al vieții.
6. Să găsesc mai mult persoane în care să îmi pun toată nădejdea că aș putea avea încredere în ele.
7. Să alerg într-un câmp cu maci la apusul soarelui.
8. Să învăț ceva nou din fiecare lucru pe care îl experimentez.
9. Să îmi depășesc limitele.
10. NU mă voi putea opri niciodată din citit, așa că îmi doresc ca să-mi duc această pasiune până la extrem.
11. Să pornesc într-o aventură care să aibă un sfârșit plăcut.
12. Să construiesc o cameră destinată rafurilor cu cărți.
13. Să nu întristez pe nimeni niciodată.
14. Să fac cât mai multe excursii pe jos.
15. Să-mi fac o cabană în mijlocul pădurii.
16. Să lucrez într-un domeniu legat de cărți sau să fiu o profesoară.
17. Să călătoresc cât mai mult și să inspir aerul mai multor locuri și țări.
18. Să realizez opera vieții mele.
19. Să nu îndepărtez persoanele din jurul meu.
20. Să-mi urmez propriile instincte și să nu îi las pe ceilalți să decidă în locul meu.
21. Să vând toate lucrurile inutile din casă.
22. Să pun preț pe ce am acum în față, nu pe trecut.
23. Să am un câine care să-mi fie prieten de nădejde.
24. Să nu mă mai uit la televizor nici măcar cât mă uit acum.
25. Să fac mai mult sport.

TO BE CONTINUED... (SOON)

Adevărata față a sufletului

    M-am gândit adesea cât e de perfectă viața noastră fără perfecțiune.Am descoperit că întâlnim obstacole cu fiecare adiere a genelor,în fiecare moment de străpungere a timpului de care nici măcar nu ne dăm seama cum ne afectează.Știm doar că lucrurile se schimbă,,dar nu știm niciodată cum și iată-ne trecuți de vreme și nostalgici după momentele care ni s-au impregnat în suflet și în minte.

    De ce am mai avea nevoie dacă am avea totul?Nu, răspunsul nu e: de nimic.Am avea necontenit nevoie de fericire.Asta doar pentru că fericirea nu o să cadă niciodată din cer.Și pentru că e inepuizabilă într-o viață imperfectă.Credem cu putere că nu e așa,dar analiza timpului dovedește inversul.

    Ne vedem adesea cuprinși de frica că mâine ar putea fi mai rău decât azi,dar primim impulsul fericirii de fiecare dată când descoperim că de fapt nu e așa, că mâine poate e o zi bună,neașteptat de bună.Și lucruri asemenea se întâmplă mereu însă omenirea nu mai reflectă asupra impulsului, ci asupra banilor sau a dorinței de a-i mulțumi pe ceilalți. Bun la ce? E pur și simplu o dietă pentru suflet a cărui consecință e măcinarea treptată a ceea ce rămâne după fiecare doză în care te-ai hotărât să zdrobești o parte din tine.

    E doar un simț spiritual al sufletului meu. Voi, hrăniți-vă cu el.

    PERFECȚIUNE acumulată prin IMPERFECȚIUNE.

Plecăm,venim,urcăm și coborâm. Patru acțiuni care ne descriu revolta interiorului.Alegem să pierdem chiar dacă avem șansa de a câștiga și ne lăsăm răpuși de fracțiunea de secundă. Suntem conturați de o linie enormă,neagră care nu ne lasă să evadăm.E alegerea noastră și numai a noastră. Trebuie s-o distrugem, să evadăm din bariera ce ne inundă, s-o transformăm într-o poartă ce se poate deschide de fiecare dată când avem nevoie să scăpăm.Cum o putem distruge dacă nu printr-un asalt? Asalturi sunt peste tot. Unde vrem și unde nu vrem, unde iubim și unde urâm, prezente pentru a-și face datoria.

Tema la română.

Pietre peste pietre,frunze și copaci.Alcătuirea unui univers diferit.Soarele se varsă în valuri mari peste fiecare centimetru al naturii  în momentul stingerii mingii de foc existente în sufletele fiecărei vietăți.Apa lovește puternic pământul acolo unde hotărăsc să se întâlnească pentru a trăi în eternitate.. De departe, se poate observa cu seninătate frumoasa paletă de culori care domină cerul apusului.Te-ai putea pierde privind peisajul.Nu există nici o cale de acces mai bună a acestei priveliști.În depărtare, aproape de culmile munților se zărește un balon cu aer cald care plutește spre infinit atras de splendoarea a tot ceea ce poate vedea în jur. Malurile apei sunt inundate cu păduri de brad care miros îmbietor a natural și a proaspăt.Unul singur pare să nu fie brad.Este cu siguranță un alt tip de copac, un alt suflet care dăinuie sub scoarța groasă și umezită a unicului diferit.Nu are conuri, nu înțeapă,e pur și simplu un arbore cu frunze late și cu povești nespuse.Este înconjurat de jur împrejur de frunze îngălbenite de vreme și de singurătate care sunt silențioase, nu scot nici un cuvânt pentru a nu trăda vremea petrecută de unul singur în pădurea imensă.Imaginea mi se încețoșa din ce în ce mai mult.Până să mai pot arunca o singură privire asupra singuraticului,imaginea mi-a dispărut din fața ochilor dintr-un motiv neidentificat încă.Am rămas cu acea priveliște în minte.

    S-a mai dus un an... Un an în care s-au schimbat multe.Principalul subiect sunt eu. Eu m-am schimbat,ca în fiecare an.Cu toții o facem.Nu cred că are legătură cu faptul că e un nou an calendaristic,dar e un prilej bun de a adăuga astfel de argumente.Am izbutit mult anul ăsta și am încercat să mă descopăr cu adevărat; să-mi găsesc adevăratele pasiuni și plăceri.

    Am avut o speranță mereu: că totul v-a fi bine.Iată că 2014 și-a făcut apariția.Trăim în fiecare zi ca și cum nu ar mai exista un asemenea moment. Pentru că nu o să mai existe. Cu toții o știm.Secundele se scurg,minutele la fel și pierdem timpul. Îl pierdem necondiționat într-o fracțiune de secundă.Ne scapă printre degete ori de cât ori încercăm să îl prindem și nu reușim.Știe să păcălească pentru că a învățat înaintea noastră.Nu știu cum, dar a reușit.Eu nu pot să mă strecor așa.Adesea mă fac văzută în momentele neimportante și încă nu știu de ce.

    Așadar, cum spuneam ,am mai pierdut un an,un an pe care l-am pierdut făcând diferite lucruri.Mă limitez doar să spun atât, pentru că dacă aș înșirui lista sigur m-aș pierde în timp.Precauția e bună.M-a ajutat mereu...

Reîntoarcere în lumea fantastică

     Mă gândesc de ceva timp la nostalgia vremii când îmi lăsam gândurile lipite pe tastatură și scriam și scriam ca să umplu spațiile goale care mă făceau tot mai mult să  le acopăr,să fie negre până le devoram amestecându-le.Nu am mai avut curajul să scriu.Nu cred că m-a demoralizat ceva sau am avut un motiv anume. Pur și simplu acel mare și alb spațiu nu mă mai atrăgea,mă scârbea dintr-odată când îl vedeam și nu mai puteam așterne nici un cuvânt.
      Iată-mă astăzi, rescriind pentru prima dată de mult timp, așezată cum m-ați cunoscut din scrierile anterioare pe scaunul meu cu spătar de lemn și cu acea cană,știți voi care, șezând pur și simplu pe birou.
      Nu mă înduplec să promit că voi scrie din nou.Nu am tot timpul momente ca acestea dar sunt posibile noi intrări în lumea asta.Tot ceea ce aș vrea să vă mai spun e că am rămas plăcut surprinsă că și în acest moment sunt persoane care îmi vizitează blogul și scrierile. Vă mulțumesc din suflet!

Viața e o statuie. Trebuie să o ridicăm de jos, chiar de jos. Să o clădim cu vise și speranțe pe care să le punem în ingredientele ei. Viața poate fi orice. Orice vrem noi să fie. Trebuie doar să credem.

Neinspirație inspirațională.

Am trecut cu privirea peste ultimele mele postări neinspirate și totuși găsesc inspirație în ele. Am renunțat cam 2 luni la asta și nici nu știu cum am uitat așa de ușor de ceea ce-mi plăcea cel mai mult. Nu s-a schimbat nimic, poate doar gândul că nu știu despre ce aș putea scrie. Dar, dacă mă gândesc mai bine,în nici o postare nu am găsit un subiect. Totul a fost fugitiv, plin de emoția descărcării sau a creării unui alt univers, dar acum știu că trăiesc în realitate. Trebuie să găsesc scopul scrierilor mele ca totul să aibă sens. Vreau din nou să scriu, dar am pierdut noțiunea necesară în legătură cu asta.Vreau să o iau de la capăt și să mă reapuc de scris. O să încerc. Nu garantez că o să fie foarte spectaculos ,dar o să încerc.
Să curgă cu romantism!

Încă fluturii zboară amețiți în stomacul nostru. Iubim. De ce iubim? De ce zburăm în lumea fluturașilor? Așa ne e scris, corect? Dar destinul se creează și cu ajutorul nostru. Plecăm de la simpla dorință de a dărui de mici o primă jucărie, apoi ne dăruim zâmbete, și teme iar apoi ne dăruim cadouri și săruturi și la urmă ne dăruim o familie și dragoste. De ce e lumea concepută așa și nu sunt lucrurile puse în altă ordine? De ce nu știm niciodată ce ne așteaptă? Iubesc,iubim și vom iubi mereu orice. De la cântăreți,la actori și la o primă iubire. Intrăm în profundul sentiment de dragoste pur și simplu. Și ne mușcăm buzele când ne gândim la o persoană.De ce? De ce nu rămânem într-o poziție normală? De ce ne zboară gândul? Pentru că avem SENTIMENTE. Sentimentele sunt totul. Sunt cel mai frumos lucru,iubit de toată lumea cu siguranță.Când se termină, suferim și vrem să nu mai ducem o așa greutate. Suntem de vină mereu; fie eu,fie tu, fie NOI.
Iubim...

Sentimentele izvorăsc din sufletul nostru iar noi nu facem altceva decât să le tăiem rădăcinile.                                                                    

Ne batem cu bulgări și ne construim un vis.Doar al nostru! Pe care vrem să-l înălțăm atât de tare încât să nu mai poată fi doborât.Mă îngropi în vorbe și mă bați cu zâmbete.Iarna e a noastră! Și mă întreb ce-ai făcut cu mine. Nu mai sunt eu. Dar nu contează eu. Contează NOI.Suntem frumoși și mă bucur că te am pe tine, dragă iubitule imaginar!

Către Făt-Frumos..

 Ochii LUI strălucesc ca perlele.Piele îi e atât de fină încât aș mângâia-o în fiecare clipă.Zâmbetul aducător de noroc parcă-ți umblă prin vene când ți-l dăruiește.Sprâncenei drepte îi lipsește parcă un fir, parcă două și dansează la mișcările LUI de parcă ar fi la bal.Pomeții albicioși formează văi pe care curg și apoi seacă râuri cristaline atunci când cu sufletul e sincer, și dăruiește căldură. Urechile-i lipsite de cercei nici nu se clintesc.
A adormit...

Uităm lucruri importante.

Parcă se prăbușea cerul peste ea. Se simțea ultimul om de pe Pământ. Nu ai avea puteri, gândul îi umbla aiurea și simțea că o să înnebunească.Tot ceea ce ea avea nevoie erau prietenii. Era mică.Nu știa cu ce greșise.Nici acum nu știe.Dar atunci nimic nu mai conta. Acum contează, acum și-a revenit. Nu mai e copilă, a uitat și a iertat.Iubește tot, chiar și ceea ce nu-i place.Pentru că e bucuroasă că trăiește, că e lângă cei dragi, pe lângă prieteni, pe lângă noii prieteni mai exact și că a trecut peste toate copilăriile pe care odinioară nu le credea copilării și că s-a maturizat. Că nu mai e la fel ca acum 3 sau 2 ani. Și-a armonizat sufletul cu o gândire pașnică și cu dor. Pe zi ce trece, apele se limpezesc tot mai mult. Uneori suferă, alteori îi e dor. De tot, de vechi, de ziua de ieri.Mirosul unei noi lumi îi mișună prin nări și încearcă să pătrundă. Dar încă nu e sigură dacă să îi dea sau nu voie. Ea vede totul altfel, deși pe dinafară e normală.Se prostește, e nebună, încearcă să trăiască viața cât mai din plin și nu mai ascultă pe nimeni de dinafară. E un fel de a-ți iubi doar sufletul. Asta face ea. Și nu îi pasă.

Imagini de dragoste.

       Valuri se sparg în genele tale.Miros de spumă a mării îmi învăluie nasul și nu mai pot respira.Te apropii de mine, fără să știu ce va urma și încerc să nu dezvolt istericul din capul meu.Palmele tale au atins umerii mei și buzele subtile se apropie de mine.Se întâmplă inevitabilul. Dar n-a fost rău.Și acum alerg. Alerg spre o altă lume.Oare ce o să creadă despre mine? Cum voi repara asta.Încerc să uit totul, să îmi golesc mintea de tot și de toate și să uit.Mă sună,dar nu răspund și alerg în continuare.Apare în fața mea la cotitura străzii și mă lovesc brusc de el îmbrățișându-l.Sper că a uitat nebunia comisă.
       Sunt calmă, mă resemnez în scris și tocesc niște imagini ce nu-mi pot ieși din minte.Mă iubește dar e o situație imposibilă.Încă mai simt mirosul mării.Încă mi te mai amintesc ,dar neg să mă mai gândesc la toate aceste lucruri. Neg totul și las mintea în voia sorții.    

De ce iubim lucrurile?

Spunem măcar o dată pe zi "îmi place!".  Pentru că lucrurile ne plac;anumite lucruri ne plac.Și de cele mai multe ori, ajungem să le adorăm iar apoi să le iubim.Și, cum spuneam în postări anterioare, nu poți urâ ceva înainte de al iubi.Fiecare dintre noi are un motiv în fiecare zi de a spune "îmi place!" fie că primim obiecte, vești, cuvinte, fapte. Spunem cuvintele ăstea necondiționat.

Artificii pe tavan

These made my day.

All the reasons in your eyes...

     Părul și fața arătau dulce.Bretonul îi atârna peste ochii verzi accentuați de ochelarii cu ramă de catifea peste care se uita în jur.Nu era ok. În fața lui stătea un strat de furie și melancolie în același timp pierzându-și din fire dar ne dând afară prea multe.Se gândea. Dar era nostalgic.Își dorea multe. Asta știam despre el.Visa la multe lucruri.Nu erau imposibile, dar nu avea cine să le scoată din acea cochilie sub care stăteau.Gândurile stopau, nu mai funcționau, și faptele își făceau de cap. Poate a regretat lucruri, poate nu.Nu știu.Nu știu ce să fac.
     În timp ce zâmbea, gropițele făceau furori.Avea un suflet bun însă necunoscut de cei din jur.NU era tratat așa cum trebuia de restul lumii. Dar lumea era proastă. Lumea nu știa.Judeca doar după comportament și fizic.Dar nu e așa. Nu așa se cunoaște un om...
     Îi zbârnâia fața când se întâlnea cu ea. Dar ea nu vedea.Cărțile erau o pasiune comună.Dar ea s-a schimbat în timp.Nu-i mai plăceau aceleași cărți și se distanțau tot mai mult.Venise și vacanța. Ignoranță totală.Nu mai aveau unde să se vadă. Ea avea multe idei, dar nu știa dacă îi vor plăcea lui. A renunțat. Și totul s-a răcit. A dispărut și vroia să fie recuperată. Dar nu era sigură dacă se poate...

#16.06.2012

Misiunea de azi:
    Pace și liniște.
Ustensile:
- o pătură moale
- cartea curentă pe care o citesc
- muzică
- liniște, undeva în spatele grădinii
- ceva care să-mi țină umbră
- Cora [câinele meu]

Vă recomand să faceți la fel. :)
Zi faină!
 

Un alt fel de dragoste.

Stai,aștepți neîncetat să treacă timpul, să mă întorc din nou la tine, să râdem împreună, să ne mânjim cu ciocolată, și să ne țintim priviri neîncetate.Ador să fiu lângă tine, să ne facem de cap și să zburăm prin libertate.Urăsc când ne desparte distanța și nu pot fi lângă tine.Visez, și parcă am de multe ori intenția să merg la tine și să-ți spun tot adevărul.Te iubesc, ăsta e adevărul și adeseori nu pot sta fără tine.Și sufletul parcă-mi iese din piept când te văd cât ești de atrăgătoare. Cu corpul tău puțin solid,pălăria pe care o porți pentru a te apăra de pericole și toată fața ta borcănată mă face să ma dau de gol în privința atragerii.Te iubesc,  <3

Draga mea, Nutella 

Greșelile din viața noastră

Știți și voi că multe lucruri pe care le facem sunt greșite,și fiecare greșeală e o nouă lecție de viață.Multe sunt implantate în sufletul nostru și nu se dezlipesc de acolo decât cu operație ,dar după aceasta vei avea nevoie de recuperare ,iar în timpul recuperării poți face alte greșeli fatale.Doar învață să-ți prețuiești greșelile și când vor vedea că nu au loc în sufletul tău cald vor pleca și vor uita de tine așa cum și tu vei uita de ele.Gândește-te la fiecare persoană care poartă greșeli în suflet și la zâmbetul lor de pe față.Mereu zâmbesc persoanele acelea printre care și eu ,dar nimeni și nimic nu știe câtă greutate se află sub acel zâmbet de zi cu zi.Și câteodată am impresia că mă simt chiar bine.Cred că așa este...

Am căutat, și am înțeles, că totul este de neînțeles.

A-ți fi frică de dragoste înseamnă a-ți fi frică de viață, iar când îți este frică de viață ești pe trei sferturi mort.

Altcumva

Cum ar fi dacă lumea nu ar fi aceeași?Cum ar fi dacă aș adormi și m-aș trezi într-o altă lume?O lume în care totul să fie bun.Să nu existe certuri și stări proaste de spirit...Unde dragostea durează o veșnicie nu doar 2-3 săptămâni.Unde să ai o plajă imensă și să privești apusul stând cocoțată pe o piatră mare citind sau cântând la chitară?Unde sunt acele exemple pentru oameni și tineri?În care tot ce auzi să nu fie doar înjurături și fraude.Acel mic fantastic dintr-un om?Acea imaginație a unei persoane?Unde sunt toate astea?Mă tot întreb asta.Oare de ce trebuie să fie o lume rea?Oare de ce sunt puțini oameni care nu înjură sau care își doresc ceva de la viață?Nu lăsa totul în urma ta... Visează!