Premisă: Cu cât înaintăm în timp, cu atât este mai greu să recuperăm trecutul.
M-am izbit de nenumărate ori de uimirea oamenilor(în special a celor mai înaintați în vârstă decât mine) manifestată atunci când mă întreabă dacă am văzut un anumit film vechi, dacă am citit o anumită carte scrisă demult sau dacă am auzit de o personalitate foarte cunoscută în trecut, iar răspunsul meu se întâmplă să fie câteodată ''nu''.
Mă tot gândesc de o vreme cât de ciudată este ideea de pietrificare a trecutului, care persistă în viitor din ce în ce mai mult. Am ajuns după câteva momente de concentrare asupra subiectului să-mi dau seama că, de fapt, cu cât umanitatea se înnoiește, cu atât trecutul se afundă mai mult în abisul uitării. Această idee se aplică aproape oricărui domeniu.
Viața devine pe zi ce trece un ansambul de ecuații matematice. Problemei propuse i se aplică următoarea ecuație: timpul acordat fiecărei persoane la naștere devine incomparabil mai scurt în încercarea de a recupera vremurile trecute, în funcție de perioada ridicată la nivel de secole în care ne naștem, astfel încât ne vedem nevoiți să răspundem ,,nu'' unei întrebări precum cea de mai sus. Asta ni se întâmplă nouă, celor de astăzi și celor din viitor, nu și celor care s-au născut acum un secol, două, trei...
Totul se concentrează în prezent, iar acest prezent devine nimic altceva decât anularea trecutului și implicit, a viitorului. Pe de altă parte, țin să mă contrazic, afirmând că prezentul este, într-adevăr important, căci în fond, nimic nu contează mai mult decât ceea ce trăim în acest moment. Însă, ducând ecuația la bun sfârșit spun că incertitudinea trecutului se raportează prezentului, iar acesta devine la fel de ambiguu. Astfel, semnul egalității poate fi cu fermitate așezat între cele două dimensiuni temporale din punctul de vedere al necunoștiinței omului. Acesta este blocat între contemporaneitate și fuga după un trecut care îi scapă printre degete.
(Cum s-ar zice... un manuscris niciodată terminat.)
