Uităm lucruri importante.

Parcă se prăbușea cerul peste ea. Se simțea ultimul om de pe Pământ. Nu ai avea puteri, gândul îi umbla aiurea și simțea că o să înnebunească.Tot ceea ce ea avea nevoie erau prietenii. Era mică.Nu știa cu ce greșise.Nici acum nu știe.Dar atunci nimic nu mai conta. Acum contează, acum și-a revenit. Nu mai e copilă, a uitat și a iertat.Iubește tot, chiar și ceea ce nu-i place.Pentru că e bucuroasă că trăiește, că e lângă cei dragi, pe lângă prieteni, pe lângă noii prieteni mai exact și că a trecut peste toate copilăriile pe care odinioară nu le credea copilării și că s-a maturizat. Că nu mai e la fel ca acum 3 sau 2 ani. Și-a armonizat sufletul cu o gândire pașnică și cu dor. Pe zi ce trece, apele se limpezesc tot mai mult. Uneori suferă, alteori îi e dor. De tot, de vechi, de ziua de ieri.Mirosul unei noi lumi îi mișună prin nări și încearcă să pătrundă. Dar încă nu e sigură dacă să îi dea sau nu voie. Ea vede totul altfel, deși pe dinafară e normală.Se prostește, e nebună, încearcă să trăiască viața cât mai din plin și nu mai ascultă pe nimeni de dinafară. E un fel de a-ți iubi doar sufletul. Asta face ea. Și nu îi pasă.