Cândva i-ai promis vieții că o vei lua de mână, o vei îmbrățișa și vei aștepta să i se scurgă toată seva care te va energiza și-ți va defini ființa. Dar ai trădat-o, ai trădat-o în cel mai urât mod posibil. Ai atins-o doar și ai simțit că te ustură până în ramurile sufletului, ai simțit că nu te lasă să respiri și că tot ce e în jurul tău se topește ușor, dar dureros spre cele mai parazitate întinderi subpământene. Mai există pământ când vorbim de suferință? Mai există real în ficțiune? Mai poți ascunde ceva? Un zâmbet care te roagă să-l ucizi îți zace pe față, dar tot ce te crezi în stare să faci e să te legi de prezumții, să-ți spui că va fi bine, să începi să crezi în ceva ce numai tu știi că te îndrumă. Dar ai uitat. Ți-ai trădat viața, și asemeni unui Dorian Grey, începi să te transformi, începi să devii portretul a ceva de demult, ceva ce nu-ți mai aparține. Ți-e frică de oglindă pentru că te simți vinovat. Știi că greșești, știi că-ți alungi propria alură doar pentru că te-ai temut de un efect efemer. În spatele a tot ce spui, a tot ce arăți prin grimase, ești tot tu, cel care ți-ai trădat viața. Nu te ascunde! Nu dispera. Să disperi înseamnă te pierzi pe un drum drept, spre lumină. N-ai decât de luptat, altceva nu-ți șoptește viața în ureche, decât să lupți. Pentru ce, cu siguranță nu știi, dar ea știe. Trebuie să o crezi, să-i arăți că îi mai dai o șansă și că ești mai puternic acum. Știi că ce ai simțit la acea atingere nu te-a desființat, te-a făcut doar mai puternic. Acum poți, acum trebuie să iei goarna și să îi strigi sufletului să invoce viața, căci tu ești aici, pregătit de luptă. Ești? Nici sufletul nu-ți răspunde. Rămâi cu zâmbetul, e mai bine decât să te retragi într-un tablou.
