Epilog - Ascensiunea regelui

    Inima îmi bătea din ce în ce mai tare.Am continuat să răsfoiesc,dar nu dădeam decât peste pagini albe care așteptau să fie scrise.Nu mai găseam nici un cuvânt mai departe,nu mai exista o continuare.Imediat după ultima pagină citită am găsit restul dintr-o foaie ruptă.Cândva sau poate acum,continuarea era pe pagina care lipsea.În minte îmi răsăreau atât de multe întrebări,încât nu știam pe care să mi-o adresez prima.Atunci am hotărât să păstrez caietul pentru mine și să încerc de-a lungul vieții să răspund acelor întrebări.Cine?Când?Cum?Unde?Aveam nevoie de prea multe răspunsuri într-o singură zi,dar mai întâi mi-am dat seama de un lucru.

     Această G.J. spunea că piesele reprezentau viața ei și că la sfârșit nu mai rămăsese decât cu regele alb.În punga în care eu am găsit piesele de șah lipsea regele alb,dar toate celelalte piese erau acolo.Asta însemna șah-mat.Pentru ea,asta înseamna moarte.Dar cum a reușit să scrie după moarte?Sigur că doar și-a imaginat-o.Altă cale nu există.

     Totuși am descoperit că toate celelalte piese care i-au fost luate,nu au lipsit pentru totdeauna,ci s-au întors înapoi.Asta înseamnă că nu au avut un efect permanent.Dar regele încă nu e aici...

                                                                     ***

     Atunci,acum,cândva este viața importantă?

    Timpul nu modifică cursul vieții chiar atât de mult precum pare să o facă.El nu ne măsoară,ci doar creează mediul în care ne calculăm propriul drum.Suntem asigurați că regele alb trebuie să fie doborât,însă asta nu înseamnă înfrângere totală pentru că toate celelalte piese vor mai fi prezente mult timp de la finalizarea jocului.Totodată,caietul va continua să însoțească indispensabil fiecare mutare care schimbă ordinea vieții;va fi ca un supraveghetor aspru care nu iartă nimic.

     Moartea nu este sfârșitul.

Prolog - Ascensiunea regelui

    Se măsoară timpul în ore,minute și secunde, sau este doar un pretext pentru a încerca să ne imaginăm că întregul univers este conceput pentru a se desfășura într-o ordine finită?

     Există atâtea opțiuni de măsurare a timpului,pe când lumea se învârte în jurul acestor mărimi exacte care nu fac altceva decât să monitorizeze viețile întregii omeniri!Cum ar fi ca din această clipă să ne gândim la timp ca la un trecut,prezent și viitor care se desfășoară în același moment?Să ne încredem în faptul că tot ce s-a petrecut vreodată în trecut este aici și este în același timp în viitor;să ne imaginăm că timpul este infinit și că nu s-a măsurat vreodată.De fapt, să nu includem timpul în toată ecuația propriei vieți.

                                                                       ***

      Era o zi ca oricare alta; nu era nici cald,nici frig,nu știu dacă ploua sau era însorit.Nu aveam idee cât era ceasul.Mă aflam în podul bunicilor și încercam să îmi perfecționez spiritul de detectiv,așa cum făceam în fiecare loc în care existau lucruri de descoperit.

      Acum eram înconjurată de zeci de cutii mari și mici,prăfuite,care erau fie mai grele ca mine,fie goale.În fiecare din ele dădeam peste poze de familie foarte vechi și roase de vreme sau peste anumite obiecte de porțelan care nu își mai găseau locul în camerele bunicilor.Scotocind printre ele în spatele camerei,am dat peste o cutie maronie de lemn care mi-a atras atenția.Părea prea mică pentru a căra bibelouri sau pahare,dar totuși prea mare pentru a fi chiar goală.Am încercat să îndepărtez de pe ea praful lăsat în urmă de vreme și să îmi provoc degetele să deschidă cutia care avea o închizătoare nu tocmai ușor de desfăcut.Pe suprafața cutiei se găseau diferite linii perpendiculare care păstrau sub colțurile lor forma unor pătrate.După câteva încercări am reușit să desfac cârligul și am deschis cutia.În ea se găsea un caiet învelit în piele și legat strâns cu o ață albă.Sub caiet am găsit o pungă plină cu piese de șah.Atunci mi-am dat seama că acea cutie fusese destinată unui joc de șah.Din păcate suprafața nu mai era tocmai vizibilă, de aceea mi-a fost puțin greu să-mi dau seama la început că era vorba despre o tablă de șah.Dacă aș fi știut ce se afla înăuntru,probabil că nici nu m-aș fi atins de această mică cutie a Pandorei.

     Primul lucru pe care l-am făcut instinctiv a fost să vărs conținutul pungii și să așez cu atenție piesele pe tablă în ordinea în care învățasem să o fac de la bunicul meu.Atunci mi-am dat seama că lipsea chiar regele alb,așa că am răsturnat toate celelalte piese pe podea,lăsându-le să zacă în forma lor robustă și am luat în mâini caietul din piele.Mirosea puternic a vechi,dar simțeam în același timp că vechiul e aici și că va fi aici pe veci.Imediat ce am dezlegat nodul,am răsfoit pagini întregi scrise de mână într-o manieră prudentă,lizibilă astfel încât la un moment dat credeam că citesc o carte.

     Pe prima pagină am găsit inițialele G.J. și titlul de ,,Jurnal''.Nu aveam nici o idee cui ar putea să aparțină acest ,,Jurnal'',dar spiritul meu de căutare a răspunsurilor nu m-a lăsat să abandonez acele pagini nerăsfoite.

     Atunci,acum,altădată, acel caiet a făcut o diferență în viața mea.

Ascensiunea regelui #8

    Trezirea!

    Ce se întâmplă cu voi, aripi sculptate?Ați apărut fără să mă anunțați, ca și cum prezența voastră ar fi subtilă.Mă îngreunați.Nu mă pot mișca.Nu sunt obișnuită cu aceste corpuri străine care îmi țin trupul captiv.Aripile sunt pentru a zbura.Eu cum să zbor cu aripile împietrite?

    Schițez un zâmbet trist dându-mi seama că nu recunosc nimic în jurul meu.Dar totuși zâmbesc.Unde e șahul? Unde îmi e salteaua,fereastra cu veșnicul apus,podeaua rece și zgâriată?Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat.,,Am adormit jucându-mă cu viața'' aud răsunând puternic în minte.De unde vine această voce?Să fie un al doilea eu?Aud sunetele ca și cum mi le-ar șopti cineva la ureche,chiar dacă sunt singură în pustiu.Vibrează în mine un tumult de sentimente vrând parcă să evadeze.Am o senzație ciudată;mă simt ca atunci când lovesc cu putere într-o ușă încuiată pe care vreau să o distrug,dar totuși nu reușesc.Corpul meu e ușa,iar sentimentele le simt fizic mai mult decât spiritual.

    ,,Am adormit jucându-mă cu viața'' este fraza care se tot repetă,inundându-mi creierul.Mă ridic în capul oaselor,pornită să ies din acest vis care îmi dă bătăi de cap.Visez,așa-i?Dar de când sunt visele așa de reale?Să fi fost totul până acum o glumă?Oare n-am visat niciodată cu adevărat?Nu mă simt deloc confortabil.Acum am o priveliște din care pot desluși nu mai mult decât albul pur.E o lumină atât de sclipitoare, că aproape îmi arde retina.Sunt înconjurată de nori ca de niște perne pe care dacă le atingi, se transformă instantaneu în vid,pierzându-se.Nu sunt stropi de culoare aici.Nu e nici măcar  o combinație între alb și negru.E doar unicitate.Mă face să mă pierd încetul cu încetul în brațele acestei taine absolute.Îmi plac întrebările la fel de mult cum îmi plac și răspunsurile.Dacă am atât de multe întrebări, de ce nu primesc nici un răspuns?Nu am nici un indiciu de care m-aș putea lega.Nu-mi rămâne nimic de făcut,decât să mă bazez pe propriul instinct.

    Pășesc timid înainte.Pare că picioarele îmi sunt așa de ușoare, însă aripile sunt incredibil de grele.Nu știu dacă voi reuși să fac prea mulți pași.În stânga e alb,în dreapta e alb,la fel e în oricare parte aș privi.Singurul lucru bun din acest moment e mirosul dulce și proaspăt pe care l-am simțit încă de când m-am trezit.

     Totul e atât de pur!Aproape că m-aș fi putut obișnui cu toată atmosfera,dar aripile mele sunt împietrite,fără viață, și mă opresc de la această realizare.Oare așa au fost de la început?Destinate pentru a deveni o povară?În toată limpezimea asta, eu car în spate niște aripi care nu-și găsesc locul în acest spațiu.

    Toată toropeala mă oprește în fața unei uși uriașe,stacojii.De data asta nu mai e corpul meu, ci o ușă adevărată.În sfârșit ceva teluric pe acest tărâm!Mă aplec pentru a studia cu atenție gaura cheii.Aveam dreptate.Nu e nici o cheie în ușă.Nu e nici o cheie în ușă?Duc instinctiv mâna pe clanță și apăs puternic pe ea,așteptând momentul tranziției dintre vis și realitate.

    Priveliștea e cu adevărat minunată, menită unui adevărat paradis.Sunt culori peste tot care par că sar pe mine și vor să mă prindă.Pășesc cu încredere spre o lume infinită.Ușa se închide în urma mea cu un zgomot puternic.Îmi e incredibil de cald.Dintr-o dată mă simt mult mai ușurată.Arunc o privire în spate și văd că aripile mele s-au topit,au devenit și ele una cu vidul.Acesta este motivul pentru care mă simt așa de ușoară acum.Aș putea zburda ca un copil mic.

    Oare mă voi topi și eu?Cred că am în față un fel de labirint.Fără aripi totul e mai ușor acum; chiar și străbaterea acestui drum lăturalnic.

    O, uite-mi locuința! și tabla de șah.Ce bine că mă întorc acasă!Mintea mea e atât fugitivă și de nerăbdătoare pentru odihnă,încât am impresia că alunec prin labirint doar pentru a ajunge acasă.Curând îmi dau seama că alunec spre nimic.Pereții sunt doar reflexii ale realității.Conștientizez că totul e proiectat pentru a fi văzut de mine dintr-o perspectivă superioară, de ansamblu.Sunt neajutorată.Labirintul cotește la fiecare pas pe care îl fac.E ca și cum s-ar împrăștia tot mai mult,fără ca eu să-l pot aduna.Peste tot sunt numai imagini cu mine încă de la naștere, cred.Văd imagini pe care nici măcar nu le țin minte să le fi văzut în albumele familiei.Acestea sunt niște fotografii care se mișcă,prind viața după fiecare secundă.Sunt uimită și tot mai speriată în același timp.

    Mă aflu în fața morții omului drag.E un film care se derulează și nu-l pot opri.Imediat după ce drumul își schimbă direcția într-o parte opusă,străpung cu privirea claritatea obsesivă de care sunt înconjurată și descopăr o siluetă în imaginea vădită a tristeții.E un om care meditează.Îmi aduce aminte de bunicul.Cu siguranță bărbatul se află în aceeași situație ca mine și găsește meditația ca metodă de rezolvare .Să fie asta dovada că nu există scăpare? Oare de cât timp se află aici?Dar de ce e în labirintul meu?Asta înseamnă că toți ceilalți refugiați ai acestui vis pot vedea viața mea în câteva secunde?Eu de ce nu pot vedea viața lor?

    -Vino la mine! îmi rostește cu voce caldă bătrânul.

    -Recunosc vocea asta,rostesc eu cu voce tare,și mă arunc în secunda următoare în brațele lui.Nu-mi pot stăpâni emoțiile și aproape că mi se încleștează gura,neputând să rostesc nimic pentru câteva minute.E și el la fel de bucuros ca mine.Simt asta.

    -Cum ieșim de aici? rostesc fără să mă pot controla și uitând pentru o secundă că nu mai era în viața mea de câteva luni.

    -Nu putem ieși acum.Nu mai putem ieși niciodată.

    -Ce vrei să spui?Ce s-a întâmplat cu mine?

    -Știi bine ce s-a întâmplat.Ești o fată deșteaptă; credeam că ai înțeles deja.

    De ce îl văd pe el?De ce îl pot atinge,de ce îi pot simți prezența?Să fie asta moartea?Se termină aici totul?Dar șahul?În față am scena defăimării vieții mele.Așa e.Am fost spulberată de adversarul de aseară.

    -Unde suntem?

    -Suntem acasă.

    -Asta înseamnă că am primit șah-matul?

    -Înseamnă ceea ce vrei tu să însemne.Eu o iau ca pe cea mai bună oportunitate de a fi lângă toți cei dragi.

    -Dar de m-ai ales pe mine?

    -Nu poți evada dintr-un labirint fără un călăuzitor.

    -Visez?

    -Ai visat până acum,dar ai fost prea fragilă pentru o lume ca aia.

Ascensiunea regelui #7

    Mă întreb ce faci acolo sus,dacă mă mai poți vedea și acum,dacă mai ai aceeași înfățișare,dacă mai uimești oamenii cu bunătatea ta.

    Privesc înmărmurită ultimele piese de pe tabla de șah, care zac împietrite pe suprafețe albe și negre.Nu mai sunt decât două.Rând pe rând s-au dus toate, iar eu am rămas pe câmpul de luptă fără nici un scut de apărare.Acum nu mai știu ce să fac.Nu mai are rost să joc.

    Aerul nu e îmbietor,atmosfera nu e primitoare,eu nu sunt omul potrivit.Ce mai pot face acum?Nu-mi rămâne altceva decât să renunț.Uită-te la nebunul care tronează la câteva spații de mine.Sunt un rege fără autoritate.Las totul să-mi scape fără a mă strădui să recuperez trecutul,prezentul sau viitorul.Am un viitor irecuperabil.Da,se poate întâmpla și asta.Atârn de o linie diagonală care m-ar doborî oricând.Vrea doar să se joace cu mine.Cum poate fi un nebun atât de puternic?Nebunul își pierde capacitățile mintale,însă nu poate scăpa niciodată de cele fizice.El e conturat minuțios de cercuri suave care amăgesc orice adversar.Nu pot avea încredere într-un nebun.Până și numele lui mă avertizează în legătură cu acest lucru.Eu sunt un rege alb,un rege pur,care încearcă să câștige bătălia pe care o are de dus.În schimb, nebunul e negru,e rău,și nu vrea altceva decât să termine cât mai repede cu mine, fără a depune prea mult efort.Lovește scurt și direct,fără ezitare.Eu nu pot face asta.Eu am nevoie de strategie,însă strategia e ultimul lucru la care mă pot gândi acum.

    Am impresia că toate lucrurile din jurul meu se deformează încetul cu încetul,mascând o lume necunoscută.Nu mai recunosc camera,nu-mi mai văd bine lucrurile. Sigur mă las pradă oboselii.Îmi așez cu grijă capul pe masa de cafea,la același nivel cu tabla de șah, astfel încât să pot privi acel nebun direct în ochi.Acum simt că îmi pot măsura puterile cu ale lui.L-am săgetat cu privirea,astfel încât l-am făcut să se miște.Nu cred că a fost cea mai bună idee.Brusc,îl văd apropiindu-se de mine,de rege.De fostul rege.Văd totul repetându-se cu încetinitorul,îl văd cum se întoarce apăsând cu toată greutatea pe câmpul de luptă ca și cum ar fi vrut să spulbere tot ce a rămas în spatele lui.Mă simt lovit.Un rege lovit e un rege care își lasă toată încrederea în apropiații lui, fiind mai mult decât sigur că aceștia vor izbuti.Eu am fost singur pe câmpul de luptă.Eu în cine să mai am încredere?Mă descompun undeva pe coloana a cincea,împroșcând cu resturi din mine.Nu mai sunt nimic acum,dar încă am puterea de a vorbi.Asta e destul de ciudat.Înseamnă că mi-a mai rămas ceva.Simt o amorțeală care îmi cuprinde tot corpul,terminându-se în mâini și picioare.Privirea îmi e mult mai încețoșată față de cum era înainte.Privesc în juru-mi și nu mai văd nimic.Nimicul e negru,așa cum era și nebunul.Am pierdut cea mai importantă bătălie.Nu o pot descrie în mai multe cuvinte pentru că nu le găsesc.Fluturi negri se joacă în jurul meu amețindu-mă.Aud o șoaptă.Cineva îmi spune că merit ceva mai bun; și atunci TOTUL a dispărut.